#1310: - Re: Re: RE; ; 1304,1305,1306

Satu-Mare este cel mai pasnic oras unde ungurii si romanii se iubesc ca fratii nu ca voi. Ce vad aici este foarte trist:(

Din frățească iubire uitat-au maghiarii sătmăreni, cu ocazia zilei de 15 martie 2012,  să arboreze, așa cum Legea Drapelului o cere, românescul tricolor, alături de cel al altei țări? Asta că tot orăcăie unul și altul pe aici că legea trebuie respectată.

#1345: SM - Re: Re: Re: RE; ; 1304,1305,1306

Lăsaţi în pace Sătmarul (precum şi celelalte oraşe din vestul ţării). La Timişoara şi la Satu Mare nu erau niciodată conflicte sau probleme interetnice serioase. Căci acolo există dialog. Acolo nici românii nu vor să le spună maghiarilor ce şi cum ar fi bine LOR. E bine că mai exist şi locuri cu relaţii bune, nu trebuie să le infectaţi cu şovinismul mureşean (nici nu le prea puteţi).

Noi, târgumureşeni, rămânem cu prostia noastră şi cu "dialogurile surzilor" cum a scris foarte expresiv un comentator de aici. Asta e la noi şi asta rămâne până când nu reuşim să observăm faptul că această cale nu duce nicăieri.

Unde românii şi maghiarii le ajut unul pe celălalt (chiar şi în încercările lor de autoexprimare) şi trăiesc în pace, ambele părţi ajung mai departe.

La Timişoara şi la Satu Mare nu exist decât licee şi şcoli separate ŞI relaţiile interetnice TOTUŞI aici sunt cele mai bune.

De ce?

Că aceste relaţii se înbunătăţesc prin STIMĂ reciprocă şi în viaţa de fiecare zi.

Le cunosc cât de cât aceste oraşe (precum şi Oradea şi Clujul - un exemplu relativ bun şi celălalt: dezastru) şi am observat că diferenţa între ele şi Târgu Mureşul este următoarea:

Dacă un maghiar intră la un magazin, taximetru, etc. la Satu Mare, deşi nu găseşte inscripţii în limba maghiară, vânzătoarea/taximetristul e prietenos şi încearcă să spună câte ceva şi ungureşte (chiar dacă nu ştie destul de bine). Iar maghiarul îi răspunde româneşte (chiar dacă nu ştie prea bine).

La Timişoara românii nu ştiu ungureşte, dar nu se uit la tine cu dispreţ sau cu ură dacă tu nu ştii destul de bine româneşte şi încerc să te înţeleagă (de altfel sunt poate şi mai toleranţi decât cei de la Satu Mare sau Oradea).

La Cluj abia te omoară dacă îşi dă seama că eşti maghiar. Se întâmplă ca un om străin să te oprească la stradă vorbind ungureşte la celular şi te întreabă dacă nu îţi e ruşine să vorbeşti ungureşte pe teren public (vezi consecinţele conducerii idiotului Funar).

Iar la noi, la Târgu Mureş toţi românii ştiu ungureşte, dar n-ar scoate nici-un cuvânt în nici-un caz. Maghiarii ştiu româneşte (deşi nu prea bine), dar şi ei încearcă să evite o conversaţie în această limbă (mai puţin tinerii, dar bătrânii pur şi simplu nu vor să vorbească).

Şi dacă am spus că la Satu Mare maghiarul vorbeşte româneşte şi românul răspunde ungureşte, aici e invers: fiecare în limba lui. Şi dacă la Timişoara românul încearcă să-l înţeleagă pe maghiar, la Cluj devine furios dacă maghiarul nu vorbeşte corect limba.

Şi ceea ce e dezgustător în oraşul nostru: că timp ce relaţiile interetnice sunt destul de tensionate, stada e plină de MINCIUNI: de înscripţii bilingve pe peretele primăriei şi a diferitor instituţii (inclusiv la UMF), reclame bilingve, chiar şi inscripţiile staţiei de autobuz sunt bilingve. Şi toate acestea sunt MINCIUNI.

Dacă un străin vine la noi la Mureş şi vede pe aceste inscripţii, probabil gândeşte că se află într-un oraş foarte civilizat, cu mentalitate europeană. Crede că toleranţa aici sigur e mult mai mare decât la Timişoara sau la Satu Mare. Şi se ÎNŞEALĂ.

Căci toate sunt minciuni. În capul oamenilor şovinismul e mai mare decât la Cluj, sunt închişi, intoleranţi, nu vor nici-un dialog interetnic, nici NU SUNT CURIOASE de celălalt!

Şi MINCIUNEA asta se observă şi în disputa despre UMF. Ştim foarte bine că românii şi maghiarii nu prea comunic, stau în părţi diferite a sălii, au festivaluri şi zile studenţeşti separate, au organizaţii studenţeşti separate.

Balul bobocilor se organizează separat, studenţii români şi cei maghiari nici nu se distrez împreună (sunt discoteci şi baruri româneşti şi ungureşti, nu se amestecă).

Un student român şi un student maghiar nu vorbesc între ei decât dacă careva dintre nu era prezent la curs şi vrea să întreabă ceva.

Relaţiile între ei sunt aproape de ZERO.

Asta e adevărul din păcate (nu mă bucur de loc că trebuie să spun asta - dar măcar eu să fiu sincer, nu-i aşa?).

Aşa trec zilele la UMF, precum şi în tot oraşul.

Dar dacă este vorbă despre o încercare a maghiarilor pt. a obţine drepturile lor garantate de lege (şi asta nu e un lucru înpotriva românilor, nici nu le influenţează), se încep IAR MINCIUNILE.

Sloganuri ridicole: "UNITATE", "ÎMPREUNĂ", "NU VREM SEPARARE" şi asemenea prostii.

Cuvinte lipsite de sens, de sinceritate şi de bun simţ. Minciuni.

Şi înre timp fiecare parte ştie despre ce e vorbă, dar fiecare spune altceva decât ce gândeşte. Într-o dispută mai pasionată apar câteodată şi cuvinte sincere şi motive adevărate. În aceste cazuri în loc de "unitate" şi "împreună" sloganurile sunt "plecaţi", "mergeţi în Ungaria", "bozgori", etc.

Adevărul e şi mai trist decât minciuna - dar măcar e autentic. Măcar e sincer...

Mă întreb, oare cum e posibil că în oraşele mai deschise, mai tolerante (vezi: exemplele sus-menţoinate) pe lângă o "separare" pur tehnică şi funcţională (instituţii sau secţii separate) există O UNITATE SPIRITUALĂ, SINCERĂ ŞI ADEVĂRATĂ?

Şi cum e posibil că la noi, deşi există o unitate FALSĂ tehnică şi instituţională, în CREIERE este totuşi o SEPARARE spirituală profundă şi şovină, acoperită cu MINCIUNI (cu inscripţii bilingve în instituţiile unde nimeni nu vrea să scoate nici-un cuvânt ungureşte, nici ca un gest măcar, şi cu sloganuri lipsite de sinceritate).

Oare cât timp mai trebuie să trece ca să depăşim reflexele vechi, amintirile rele, ura şi prejudecările?

Sper că nu prea mult...