Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I)

5 septembrie 2016 | Gheorghe PIPEREA

Procedurile de insolventa au mai multe aspecte comune tuturor statelor care reglementeaza aceasta procedura. Spre exemplu, suspendarea urmaririlor individuale (aceste efecte automate fiind continutul aproape complet al notiunii juridice de „protectie” a tribunalului), inghetarea valorii creantelor la data deschiderii procedurii si continuarea contractelor in curs la data deschiderii procedurii, descarcarea de datorii a falitului scuzabil (the fresh new start, in varianta americana), caracterul judiciar, colectiv si concursual al procedurii, precum si, intr-o masura importanta, caracterul sacrificial al acesteia – procedura insolventei este ca un Pat al lui Procust care obliga subiectii procedurii (debitorul si creditorii) sa se alungeasca ori sa se scurteze de membre in asa fel incat sa se cuprinda sau, dupa caz, sa incapa in pat.

Principiile procedurii insolventei fac parte din asa-numitul “cod genetic comun” al acesteia

Legislatia romaneasca parcurge, din pacate, un proces de indepartare de la aceste principii. Lumea noastra, juridica sau mireana, incepe sa le uite.

Nu se poate renunta la aceste principii. Altfel, ceea ce inca numim “insolventa“ devine un mutant periculos pentru mediul economic si pentru securitatea circuitului juridic civil.

1. Insolventa este o procedura judiciara

In mod traditional, insolventa este caracterizata ca o procedura esentialmente judiciara pentru bunul motiv ca doar procedurile judiciare prezinta garantii de: (i) transparenta, (ii) independenta si impartialitate a organelor care aplica procedura, (iii) control judiciar, drept la aparare si proces echitabil si (iv) executorialitate a dispozitiilor legale si judiciare relative la intreruperea urmaririlor silite individuale ale creditorilor (authomatic stay), la inghetarea datoriilor la nivelul celor din data deschiderii procedurii si la continuarea contractelor debitorului aflate in curs la data deschiderii procedurii. In plus, o procedura de insolventa derulata dupa rigorile unei proceduri judiciare reprezinta si o garantie (sau macar o speranta) de solutionare cu celeritate a conflictului, real sau aparent, intre legislatia insolventei si legea penala, conflict la ordinea zilei in prezent in dosarele de insolventa a profesionistilor.

In perioada de dupa instalarea crizei economice mondiale, al carui start a fost dat prin falimentul bancii de investitii Lehman Brothers, mai multe reglementari legale, precum si situatii de facto si conjuncturi econonomice ori geo-politice, au determinat o atenuare sau chiar o neutralizare a acestei caracteristici. In prezent, nu se mai poate vorbi de un caracter esentialmente judiciar al insolventei, ci de un simplu deziderat, de o generalitate. Caracterul judiciar nu mai este de esenta insolventei, ci doar de natura sa. In foarte multe situatii, insolventa este o procedura declarat extra-judiciara, administrativa (asa cum este cazul rezolutiei societatilor bancare sau al rezolutiei societatilor de asigurare ori cazul procedurii insolventei “administrative” a persoanelor fizice) sau, practic, se deruleaza in afara instantei, in paralel cu procedura propriu-zisa de insolventa ori impotriva acesteia. Unele proceduri de preventie sau de tratament al insolventei sunt derulate in afara instantei chiar cu scopul declarat de a evita procedurile judiciare, care sunt transparente si scrupuloase cu drepturile si interesele paticipantilor obisnuiti la procedura. Asa este cazul rezolutiei in afacerile bancare sau de asigurari, care este o procedura in mare parte confidentiala, netransparenta, in care drepturile participantilor la procedura sunt subordonate “imperativului” ca entitatea insolventa sa fie salvata, uneori in detrimentul stakeholders-ilor acesteia.

A. Ajutor de stat versus insolventa

1. Un prim exemplu (negativ) de inlaturare a caracterului judiciar al procedurii insolventei este implicarea Comisiei Europene, prin intermediul Directiei Generale Competitie, in procedurile de insolventaaflate in derulare, pentru depistareasi sanctionarea ajutoarelor de stat, anterioare sau contemporane procedurii insolventei.

Asa cum am aratat inca din 2008 (eram atunci la cca 15 luni de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana) “intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decat cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un “tratament optim“ al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului“. Aceasta recomandare a fost setata de birocratia europeana, sub titulatura de Proiect optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, in urma unui studiu elaborat, sub egida Comisiei Europene, de un grup de experti din 14 tari membre UE, carora li s-au alaturat experti din Norvegia si din 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania).

La 11 ani distanta, acest imperativ este din nou setat de Comisia Europeana, fiind transformat intr-o recomandare.

#48440: Gheorghe Piperea - Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I) 

Comisia Europeana recomanda, in 2014, o “noua” abordare a procedurilor de insolventa, menita sa salveze intreprinderile si sa ofere o a doua sansa intreprinzatorilor cinstiti[4].

“[…] Comisia Europeana a prezentat o serie de principii comune aplicabile procedurilor de insolventa initiate la nivel national impotriva intreprinderilor aflate in dificultati financiare. Obiectivul acestora este de a pune accentul pe incurajarea restructurarii intr-un stadiu incipient a intreprinderilor viabile, prevenindu-se astfel intrarea lor in insolventa, mai degraba decat pe lichidarea intreprinderilor respective. Avand in vedere cele aproximativ 200 000 de intreprinderi din UE care risca sa intre in insolventa si cele 1,7 milioane de persoane care risca sa isi piarda locul de munca in fiecare an ca urmare a acestei situatii, Comisia doreste sa ofere intreprinderilor viabile sansa de a se restructura si de a se mentine pe piata. Reformarea normelor nationale in materie de insolventa ar fi in avantajul tuturor partilor: le-ar permite firmelor viabile sa isi continue activitatea si sa protejeze locurile de munca si, totodata, ar crea un mediu mai favorabil pentru institutiile creditoare, care in acest fel si-ar putea recupera o parte mai importanta din investitii decat daca intreprinderile debitoare ar da faliment. Intreprinzatorilor cinstiti care au trecut printr-un faliment ar trebui sa li se ofere rapid o a doua sansa, intrucat s-a dovedit ca acestia au mai mult succes a doua oara. Recomandarea adoptata […] survine in urma unei consultari publice desfasurate anul trecut cu privire la o abordare europeana a insolventei (IP/13/655) si a unei propuneri de revizuire a normelor UE privind cazurile de insolventa transfrontaliera, care a fost aprobata recent de Parlamentul European (MEMO/14/88)”.

In continuare, anuntul public al Comisiei arata ca recomandarea “va contribui la instituirea unui cadru coerent pentru normele nationale in materie de insolventa, cerand statelor membre: (i) sa faciliteze restructurarea intr-un stadiu incipient a intreprinderilor aflate in dificultati financiare, inainte de lansarea procedurii oficiale de insolventa si fara proceduri lungi sau costisitoare, astfel incat sa limiteze recurgerea la procedura de lichidare; (ii) sa permita intreprinderilor cu datorii sa isi restructureze activitatea fara sa fie nevoie sa se inceapa oficial procedurile judiciare; (iii) sa dea intreprinderilor aflate in dificultati financiare posibilitatea de a solicita o perioada de gratie temporara de pana la patru luni (care sa poata fi prelungita pana la cel mult 12 luni), perioada in care sa adopte un plan de restructurare, inainte ca institutiile creditoare sa poata initia proceduri de executare silita impotriva lor; (iv) sa faciliteze procesul de adoptare a planului de restructurare, tinand seama atat de interesele debitorilor, cat si de cele ale creditorilor, astfel incat sa se mareasca sansele de salvare a intreprinderilor viabile; (v) sa reduca impactul negativ pe care falimentul l-ar avea asupra sanselor viitoare ale unui intreprinzator de a pune bazele unei noi afaceri, in special prindescarcarea acestora de datorii in termen de cel mult trei ani[5]”.

 De observat ca aceste imperative, sfaturi si sug..estii sunt emise de aceeasi Comisie Europeana care, in materie de competitie si ajutor de stat, isi schimba radical discursul. In anul 2013 s-a intamplat ca un grup de investitori originari din Romania, dar cu cetatenie suedeza, sa castige un arbitraj international contra Romaniei, obtinind o despagubire pentru exproprierea ilegala a unei investitii prin retragerea unor facilitati fiscale. Solutia a fost pronuntata de ICSID (un arbitraj institutionalizat derulat in cadrul Bancii Mondiale) in baza unui tratat bilateral Romania-Suedia, precum si in baza unui acord multilateral de protectie a investitiilor, semnat si asumat de Romania in cadrul institutional al Bancii Mondiale, ambele tratate fiind anterioare aderarii Romaniei la UE[6]. 

In acelasi an 2014 in care facea recomandarile de mai sus in legatura cu procedurile de insolventa, Comisia Europeana a interzis Romaniei plata despagubirilor pronuntate de ICSID in speta Micula contra Romaniei, pe motiv ca ar fi vorba de un ajutor de stat ilegal. In plus, intrucat o parte din despagubiri fusese executata silit de creditori, Comisia Europeana a dispus recuperarea acestor despagubiri, pe care le-a considerat „ajutor de stat ilegal”.

In intentia de a consolida caracterul sacrosanct al deciziei CE in speta de mai sus, Romania si-a modificat legislatia in materie de recuperare a ajutoarelor de stat ilegale, aceasta legislatie capatand niste accente si reguli de-a dreptul bizare, mai ales in comparatie cu recomandarile din 2003 si, respectiv, 2014, ale aceleasi Comisii Europene.

Astfel, prin Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea OUG nr. 77/2014 privind procedurile nationale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996[7], s-a dispus, conform art. 41¹, ca instantele nationale sa asigure aplicabilitatea directa a art. 108 alin. (3) din TFUE (n.n – recuperarea neintarziata a ajutorului de stat), adoptand orice masuri necesare conform normelor procedurale nationale aplicabile. Conform alineatelor urmatoare, hotararea instantei poate impune, inter alia[8]: suspendarea platii unui ajutor ilegal, recuperarea ajutorului ilegal, recuperarea dobanzii corespunzatoare, despagubiri pentru concurentii afectati. Instantele nationale au obligatia de a verifica daca masura contestata a fost declarata sau nu ajutor de stat de catre Comisia Europeana sau de furnizor. In cazul in care masura a fost declarata de Comisia Europeana ca ajutor de stat, instanta nationala nu poate modifica caracterul de ajutor de stat al masurii de sprijin. Consiliul Concurentei si/sau Comisia Europeana pot interveni in cauza in calitate de amicus curiae. Daca furnizorul acorda ajutorul, prin incalcarea obligatiei de notificare sau a clauzei suspensive, instantele nationale pot adopta masurile necesare pentru protejarea partilor interesate, inclusiv prin masuri provizorii, daca este cazul. Beneficiarul unui ajutor de stat ilegal nu poate primi niciun alt ajutor inainte de aducerea la indeplinire a tuturor masurilor dispuse prin hotararea instantei nationale prin care s-a dispus recuperarea. Intreprinderile afectate de acordarea unui ajutor ilegal pot formula actiune in contradictoriu cu furnizorul impotriva acestei masuri, la Curtea de Apel Bucuresti”.

Textul imediat urmator este, insa, de-a dreptul teribil.