Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I)

5 septembrie 2016 | Gheorghe PIPEREA

Procedurile de insolventa au mai multe aspecte comune tuturor statelor care reglementeaza aceasta procedura. Spre exemplu, suspendarea urmaririlor individuale (aceste efecte automate fiind continutul aproape complet al notiunii juridice de „protectie” a tribunalului), inghetarea valorii creantelor la data deschiderii procedurii si continuarea contractelor in curs la data deschiderii procedurii, descarcarea de datorii a falitului scuzabil (the fresh new start, in varianta americana), caracterul judiciar, colectiv si concursual al procedurii, precum si, intr-o masura importanta, caracterul sacrificial al acesteia – procedura insolventei este ca un Pat al lui Procust care obliga subiectii procedurii (debitorul si creditorii) sa se alungeasca ori sa se scurteze de membre in asa fel incat sa se cuprinda sau, dupa caz, sa incapa in pat.

Principiile procedurii insolventei fac parte din asa-numitul “cod genetic comun” al acesteia

Legislatia romaneasca parcurge, din pacate, un proces de indepartare de la aceste principii. Lumea noastra, juridica sau mireana, incepe sa le uite.

Nu se poate renunta la aceste principii. Altfel, ceea ce inca numim “insolventa“ devine un mutant periculos pentru mediul economic si pentru securitatea circuitului juridic civil.

1. Insolventa este o procedura judiciara

In mod traditional, insolventa este caracterizata ca o procedura esentialmente judiciara pentru bunul motiv ca doar procedurile judiciare prezinta garantii de: (i) transparenta, (ii) independenta si impartialitate a organelor care aplica procedura, (iii) control judiciar, drept la aparare si proces echitabil si (iv) executorialitate a dispozitiilor legale si judiciare relative la intreruperea urmaririlor silite individuale ale creditorilor (authomatic stay), la inghetarea datoriilor la nivelul celor din data deschiderii procedurii si la continuarea contractelor debitorului aflate in curs la data deschiderii procedurii. In plus, o procedura de insolventa derulata dupa rigorile unei proceduri judiciare reprezinta si o garantie (sau macar o speranta) de solutionare cu celeritate a conflictului, real sau aparent, intre legislatia insolventei si legea penala, conflict la ordinea zilei in prezent in dosarele de insolventa a profesionistilor.

In perioada de dupa instalarea crizei economice mondiale, al carui start a fost dat prin falimentul bancii de investitii Lehman Brothers, mai multe reglementari legale, precum si situatii de facto si conjuncturi econonomice ori geo-politice, au determinat o atenuare sau chiar o neutralizare a acestei caracteristici. In prezent, nu se mai poate vorbi de un caracter esentialmente judiciar al insolventei, ci de un simplu deziderat, de o generalitate. Caracterul judiciar nu mai este de esenta insolventei, ci doar de natura sa. In foarte multe situatii, insolventa este o procedura declarat extra-judiciara, administrativa (asa cum este cazul rezolutiei societatilor bancare sau al rezolutiei societatilor de asigurare ori cazul procedurii insolventei “administrative” a persoanelor fizice) sau, practic, se deruleaza in afara instantei, in paralel cu procedura propriu-zisa de insolventa ori impotriva acesteia. Unele proceduri de preventie sau de tratament al insolventei sunt derulate in afara instantei chiar cu scopul declarat de a evita procedurile judiciare, care sunt transparente si scrupuloase cu drepturile si interesele paticipantilor obisnuiti la procedura. Asa este cazul rezolutiei in afacerile bancare sau de asigurari, care este o procedura in mare parte confidentiala, netransparenta, in care drepturile participantilor la procedura sunt subordonate “imperativului” ca entitatea insolventa sa fie salvata, uneori in detrimentul stakeholders-ilor acesteia.

A. Ajutor de stat versus insolventa

1. Un prim exemplu (negativ) de inlaturare a caracterului judiciar al procedurii insolventei este implicarea Comisiei Europene, prin intermediul Directiei Generale Competitie, in procedurile de insolventaaflate in derulare, pentru depistareasi sanctionarea ajutoarelor de stat, anterioare sau contemporane procedurii insolventei.

Asa cum am aratat inca din 2008 (eram atunci la cca 15 luni de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana) “intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decat cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un “tratament optim“ al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului“. Aceasta recomandare a fost setata de birocratia europeana, sub titulatura de Proiect optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, in urma unui studiu elaborat, sub egida Comisiei Europene, de un grup de experti din 14 tari membre UE, carora li s-au alaturat experti din Norvegia si din 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania).

La 11 ani distanta, acest imperativ este din nou setat de Comisia Europeana, fiind transformat intr-o recomandare.