#48440: Gheorghe Piperea - Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I) 

Comisia Europeana recomanda, in 2014, o “noua” abordare a procedurilor de insolventa, menita sa salveze intreprinderile si sa ofere o a doua sansa intreprinzatorilor cinstiti[4].

“[…] Comisia Europeana a prezentat o serie de principii comune aplicabile procedurilor de insolventa initiate la nivel national impotriva intreprinderilor aflate in dificultati financiare. Obiectivul acestora este de a pune accentul pe incurajarea restructurarii intr-un stadiu incipient a intreprinderilor viabile, prevenindu-se astfel intrarea lor in insolventa, mai degraba decat pe lichidarea intreprinderilor respective. Avand in vedere cele aproximativ 200 000 de intreprinderi din UE care risca sa intre in insolventa si cele 1,7 milioane de persoane care risca sa isi piarda locul de munca in fiecare an ca urmare a acestei situatii, Comisia doreste sa ofere intreprinderilor viabile sansa de a se restructura si de a se mentine pe piata. Reformarea normelor nationale in materie de insolventa ar fi in avantajul tuturor partilor: le-ar permite firmelor viabile sa isi continue activitatea si sa protejeze locurile de munca si, totodata, ar crea un mediu mai favorabil pentru institutiile creditoare, care in acest fel si-ar putea recupera o parte mai importanta din investitii decat daca intreprinderile debitoare ar da faliment. Intreprinzatorilor cinstiti care au trecut printr-un faliment ar trebui sa li se ofere rapid o a doua sansa, intrucat s-a dovedit ca acestia au mai mult succes a doua oara. Recomandarea adoptata […] survine in urma unei consultari publice desfasurate anul trecut cu privire la o abordare europeana a insolventei (IP/13/655) si a unei propuneri de revizuire a normelor UE privind cazurile de insolventa transfrontaliera, care a fost aprobata recent de Parlamentul European (MEMO/14/88)”.

In continuare, anuntul public al Comisiei arata ca recomandarea “va contribui la instituirea unui cadru coerent pentru normele nationale in materie de insolventa, cerand statelor membre: (i) sa faciliteze restructurarea intr-un stadiu incipient a intreprinderilor aflate in dificultati financiare, inainte de lansarea procedurii oficiale de insolventa si fara proceduri lungi sau costisitoare, astfel incat sa limiteze recurgerea la procedura de lichidare; (ii) sa permita intreprinderilor cu datorii sa isi restructureze activitatea fara sa fie nevoie sa se inceapa oficial procedurile judiciare; (iii) sa dea intreprinderilor aflate in dificultati financiare posibilitatea de a solicita o perioada de gratie temporara de pana la patru luni (care sa poata fi prelungita pana la cel mult 12 luni), perioada in care sa adopte un plan de restructurare, inainte ca institutiile creditoare sa poata initia proceduri de executare silita impotriva lor; (iv) sa faciliteze procesul de adoptare a planului de restructurare, tinand seama atat de interesele debitorilor, cat si de cele ale creditorilor, astfel incat sa se mareasca sansele de salvare a intreprinderilor viabile; (v) sa reduca impactul negativ pe care falimentul l-ar avea asupra sanselor viitoare ale unui intreprinzator de a pune bazele unei noi afaceri, in special prindescarcarea acestora de datorii in termen de cel mult trei ani[5]”.

 De observat ca aceste imperative, sfaturi si sug..estii sunt emise de aceeasi Comisie Europeana care, in materie de competitie si ajutor de stat, isi schimba radical discursul. In anul 2013 s-a intamplat ca un grup de investitori originari din Romania, dar cu cetatenie suedeza, sa castige un arbitraj international contra Romaniei, obtinind o despagubire pentru exproprierea ilegala a unei investitii prin retragerea unor facilitati fiscale. Solutia a fost pronuntata de ICSID (un arbitraj institutionalizat derulat in cadrul Bancii Mondiale) in baza unui tratat bilateral Romania-Suedia, precum si in baza unui acord multilateral de protectie a investitiilor, semnat si asumat de Romania in cadrul institutional al Bancii Mondiale, ambele tratate fiind anterioare aderarii Romaniei la UE[6]. 

In acelasi an 2014 in care facea recomandarile de mai sus in legatura cu procedurile de insolventa, Comisia Europeana a interzis Romaniei plata despagubirilor pronuntate de ICSID in speta Micula contra Romaniei, pe motiv ca ar fi vorba de un ajutor de stat ilegal. In plus, intrucat o parte din despagubiri fusese executata silit de creditori, Comisia Europeana a dispus recuperarea acestor despagubiri, pe care le-a considerat „ajutor de stat ilegal”.

In intentia de a consolida caracterul sacrosanct al deciziei CE in speta de mai sus, Romania si-a modificat legislatia in materie de recuperare a ajutoarelor de stat ilegale, aceasta legislatie capatand niste accente si reguli de-a dreptul bizare, mai ales in comparatie cu recomandarile din 2003 si, respectiv, 2014, ale aceleasi Comisii Europene.

Astfel, prin Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea OUG nr. 77/2014 privind procedurile nationale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996[7], s-a dispus, conform art. 41¹, ca instantele nationale sa asigure aplicabilitatea directa a art. 108 alin. (3) din TFUE (n.n – recuperarea neintarziata a ajutorului de stat), adoptand orice masuri necesare conform normelor procedurale nationale aplicabile. Conform alineatelor urmatoare, hotararea instantei poate impune, inter alia[8]: suspendarea platii unui ajutor ilegal, recuperarea ajutorului ilegal, recuperarea dobanzii corespunzatoare, despagubiri pentru concurentii afectati. Instantele nationale au obligatia de a verifica daca masura contestata a fost declarata sau nu ajutor de stat de catre Comisia Europeana sau de furnizor. In cazul in care masura a fost declarata de Comisia Europeana ca ajutor de stat, instanta nationala nu poate modifica caracterul de ajutor de stat al masurii de sprijin. Consiliul Concurentei si/sau Comisia Europeana pot interveni in cauza in calitate de amicus curiae. Daca furnizorul acorda ajutorul, prin incalcarea obligatiei de notificare sau a clauzei suspensive, instantele nationale pot adopta masurile necesare pentru protejarea partilor interesate, inclusiv prin masuri provizorii, daca este cazul. Beneficiarul unui ajutor de stat ilegal nu poate primi niciun alt ajutor inainte de aducerea la indeplinire a tuturor masurilor dispuse prin hotararea instantei nationale prin care s-a dispus recuperarea. Intreprinderile afectate de acordarea unui ajutor ilegal pot formula actiune in contradictoriu cu furnizorul impotriva acestei masuri, la Curtea de Apel Bucuresti”.

Textul imediat urmator este, insa, de-a dreptul teribil.

#48441: Gheorghe Piperea - Re: Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (I) 

Conform art. 41² din Legea nr. 20/2016, “in cazurile in care s-a dispus recuperarea unui ajutor de stat/de minimis, iar beneficiarul ajutorului se afla in procedura de insolventa, instanta nationala ce deruleaza respectiva procedura de insolventa va accepta sa inscrie creanta privitoare la restituirea ajutorului in cauza in tabelul creantelor si va asigura recuperarea imediata a ajutorului de stat/de minimis, chiar daca acest lucru presupune incetarea activitatii intreprinderii [subl. n., Gh. P.]”.

Excesul de zel al legiuitorului roman duce aceasta reglementare in zona absurdului si a non-rezonabilului, fiind de natura a infrange principiul proportionalitatii din CEDO.

Ajutorul de stat este o decizie administrativa cu potential de tulburare a concurentei pe piata relevanta luata in favoarea unei intreprinderi in vederea salvarii sale de la faliment. Intrucat procedura insolventei se deschide printr-o decizie a unui judecator, este controlata pe parcrus de justitie si este inchisa printr-o alta decizie a unui judecator, este evident ca nu se poate confunda cu situatia ce rezulta dintr-un act administrativ, guvernamental sau local. Scopul acestei proceduri este acoperirea creantelor contra intreprinderii aflata intr-o stare de dificultate financiara atat de grava incat acea intreprindere nu se poate salva prin alte metode decat punerea sa sub protectia tribunalului. Acest scop, al acoperirii creantelor, poate fi atins fie prin reorganizare judiciara, fie prin lichidare falimentara, in ambele cazuri creditorii fiind nevoiti sa accepte sacrificii ale drepturilor lor. In orice caz, cei care decid, sub controlul unui judecator, calea de realizare a acestui scop, sunt creditorii, si nu vreo autoritate administrativa, fie ea centrala, locala sau supranationala. O decizie de business a creditorilor – autoritati publice luata intr-o procedura judiciara orientata catre scopul acoperirii creantelor lor, dar care este o optiune colectiva si concursuala pentru salvarea intreprinderii debitorului de la faliment, nu se poate incadra in tiparul ajutorului de stat. Insolventa nu este un proces administrativ, ci o procedura judiciara, aflata sub controlul de oportunitate al creditorilor si sub controlul judiciar al judecatorului sindic. Vanzarile de active in procedurile de insolventa sau restructurarile prin planuri de reorganizare judiciara nu sunt proceduri de privatizare si, deci, ar trebui excluse din analizele referitoare la salvarea prin ajutoare de stat a unor intreprinderi private sau de stat.

In alta ordine de idei, nu orice ajutor de stat este suspect de a fi ilegal. In legatura cu ajutoarele de stat ilegale, trebuie reamintit ca acestea sunt considerate incompatibile cu scopurile Tratatului daca, printre altele, se caracterizeaza prin selectivitate.

Conform art. 107 alin. (1) TFUE, “cu exceptia derogarilor prevazute de tratate, sunt incompatibile cu piata interna ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice forma, care denatureaza sau ameninta sa denatureze concurenta prin favorizarea anumitor (subl.n., Gh. P.) intreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, in masura in care acestea afecteaza schimburile comerciale dintre statele membre”. Asadar, numai in cazul in care este tintit, selectiv, ne aflam in prezenta unui ajutor de stat ilegal, incompatibil cu piata interna. Daca ajutorul de stat este acordat tuturor intreprinderilor care activeaza pe aceeasi piata relevanta sau, cu atat mai mult, daca ajutorul de sta este consecinta inevitabila a aplicarii unei legi, asa cum este, bunaoara, legislatia insolventei, atunci problema incompatibilitatii cu piata interna a ajutorului de stat nu se pune.

Selectivitatea, impusa de TFUE ca un criteriu cumulativ al unui ajutor de stat ilegal, nu exista in cazul unei societati aflate in insolvenţa. Orice intreprindere, deci si una din sectorul public, poate sa fie intr-o situaţie de dificultate financiara, inclusiv intr-o situatie atat de grava incat sa releve o stare de insolvenţa, inclusiv o mare companie publica. Intreprinderea respectiva nu se afla voluntar in insolvenţa si nici pentru ca ar fi avut şi alta opţiune. In sistemul legii noastre, un debitor care este in stare de insolvenţa este obligat sa ceara deschiderea unei asemenea proceduri (şi sa se puna sub protectia tribunalului) de indata ce starea de insolventa se va fi instalat. Acel debitor care se afla in stare de insolventa nu are o optiune: el are la dispozitie doar 30 de zile sa se declare in insolventa; sanctiunea omisiunii de a face o astfel de declaratie este inchisoarea pentru bancruta simpla. Pentru acel debitor, a cere insolventa nu este o facultate, ci o obligatie; a obţine beneficiul unei reorganizari judiciare nu este ca si cand si-ar fi acordat singur un ajutor sau ca si cand ar fi obligat statul sa ii acorde un ajutor – exista un vot asupra planului, care se da pe 5 categorii de creditori, cu majoritati absolute in cadrul fiecarei categorii si exista, ulterior, o hotarare a judecatorului sindic de confirmare a planului, care tine cont si de votul creditorilor, dar si de fezabilitatea planului. Şi mai semnificativ din perspectiva (ne)selectivitatii este faptul ca votul pentru plan de reorganizare a debitorului nu este dat pentru ca statul, ca autoritate publica, ar fi vrut sa ajute debitorului ori pentru ca ar fi avut si alta opţiune, pe care nu a urmat-o. Odata deschisa procedura insolventei, orice creditor, deci si statul sau entitaţile deţinute/controlate de stat, trebuie sa participe la procedura (adica, aşa cum se spune in jargonul juridic, sa fie parte din „masa credala”). Omisiunea de a cere participarea la procedura este sancţionata cu inlaturarea creditorului din procedura – acel creditor devine strain de procedura, fiind in imposibilitatea de a mai pretinde ceva de la debitor. In fine, a vota sau nu un plan de reorganizare inseamna diferenţa intre sumele de bani ce ar fi obţinute de creditor din continuarea activitaţii debitorului şi sumele de bani ce ar reveni creditorilor ne-garantaţi dintr-un faliment (de regula, aceste sume sunt egale cu zero). De aceea, este o greşeala conceptuala grava a se considera ca votul pe care il da fiscul, spre exemplu, sau un alt creditor bugetar, pentru aprobarea un plan de reorganizare judiciara, ar fi o masura administrativa selectiva.