"Legarea sexualitaţii de faza bucală şi anală, cu
scop de hrană şi evacuare, este cu totul absurdă, chiar dacă, uneori, în cazurile
patologice, aceste organe, respectiv gura şi anusul, pot juca şi ele un rol în relaţia
sexuală. Dar, în acest caz, ele privesc relaţionalitatea cu semenii şi nu fiinţa
însăşi. Încorporarea lor în cîmpul erotic nu infirmă deloc, însă, funcţiunea lor
biologică proprie de hrănire şi evacuare, ce se exercită tot separat, atît faţă de
sex, cît şi faţă de tandreţe."
"Omul sănătos mintal se caracterizează, în primul rînd, prin naturaleţe şi
sinceritate faţă de el însuşi şi semeni. El se mulţumeşte „cu ceea ce în adevăr
este” şi nu vrea „să apară altfel”, anume mai bun, mai deştept, mai puternic, mai
frumos, cu poziţie mai înaltă etc. El se distinge şi prin bunătate, adică puterea de
iubire adevărată a semenilor, fiind cu plăcere gata să le sară în ajutor.
Dimpotrivă, bolnavul mintal, istericul în primul rînd, e lipsit atît de sinceritate
cît şi de bunătate, cu toate că le „pozează” pe amîndouă. În isteria amorului
propriu, cu caracter social, gen Bovary sau Becky din romanele amintite mai
sus, pe care Adler a studiato, „teatrul” e jucat mai mult faţă de lume şi e
conştient, nu numai inconştient. În isteria de natură erotică, legată de pornirile
sexuale refulate, din cauza unor inhibiţii foarte puternice, „teatrul” este jucat, în
primul rînd, faţă de persoana proprie şi este, de obicei, inconştient. De aceea,
acest gen de isterie este o boală mai gravă, deşi pe plan social o atare pacientă
pare a fi nu numai morală, ci hipermorală. Boala constă, de altfel, tocmai în„afişarea” acestei moralităţi false şi exagerate, care depăşeşte atît măsura cît şi
bunul simţ, precum şi decenţa. Homo sum et nihil humamum a me alienum puto,
om sînt şi nimic din ceea ce este omenesc numi e străin, spuneau strămoşii
noştri. Hipermoralitatea a aduso Evul Mediu, care a terminat, totuşi, prin a citi
cu atîta plăcere Decameronul lui Boccaccio, deşi această opera libertină numai
carte de rugăciuni nu este. Cartea era, însă, o răsuflare, o uşurare, precum şi a
vomitare, catharsis, a inhibiţiilor absurde, pe care etica Evului Mediu lea cerut.
Renaşterea şi Revolutia franceză au însemnat o „evadare” din „închisoarea”
acestei „hipermorale” – şi astfel şi „pseudomorale” – a Evului Mediu. Dar, clasa
aristocrată a continuat să trăiască cu nostalgia privilegiilor ei din Evul Mediu şi
nu sub influenţa noului spirit din romanele lui Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola
mai ales. Precum, desigur, şi sub semnul operei lui Shakespeare şi Goethe. Este
iarăşi adevărat că literatura contemporană din Apus înclină să exploateze
alunecarea în direcţia contrară, a lipsei de morală, în care dreptul de liberă
manifestare este pretins pentru perversiunile înseşi, cum e, de pildă,
homosexualitatea. Din acest punct de vedere, răspunderea morală a unor
scriitori, cum sînt Marcel Proust, André Gide, Thomas Mann etc., este deosebit
de mare. Sub influenţa ideilor lui Freud sînt cu toţii, iar suprarealismul artei
contemporane nu e nici el străin de această operă, pe care în bună parte după
modesta noastră părere – chiar o răstălmăceşte. "
"PARANOIA
Atreia nevroză cu care Freud sa ocupat, pe lîngă isteria de travestire şi cele
trei stări de anxietate neurotică, morală şi de realitate, este paranoia sau
complexul de megalomanie, care merge mînă în mînă cu cel de perscuţie şi
inferioritate. Grandomania este doar manifestarea prin care el este compensat.
Freud, la fel ca şi alţi psihiatri – printre care în primul rînd Storddard –, îl
corelează cu homosexualitatea, asupra căreia încă din antichitate, din cea greacă
mai ales, stăruia legenda unei „dragoste superioară”. Aceasta, datorită faptului că
o dată cu instaurarea patriarhatului, sa acreditat şi teza că unirea dintre bărbat şi
bărbat – amîndouă fiinţe superioare – ar fi deasupra celei normale, în care apare
şi fiinţa pretins „inferioară” a femeii, împotriva cărei Nietzsche şi Schopenhauer
atît de mult au tunat şi fulgerat. La originea tragediei elene – din lucrarea cu
acelaşi nume – Nietzsche vede chiar lupta dintre matriarhat şi patriarhat cu
triumful acestuia din urmă. Puţin înainte, Goethe afirmase, însă, principiul
eternei feminităţi care ne înalţă şi care după toată probabilitatea este mult mai
aproape de adevăr. Nu este mai puţin adevărat că Oscar Wilde, ca şi Proust de
altfel, au căutat să contrazică înţeleapta sa afirmaţie. Sincera mărturisire a
păcatului, cu bucuria revenirii la normal, apare în opera lui Gide, Dacă boaba de
grîu nu moare. Dr. Faustus a lui Thomas Mann încearcă un nou elogiu al
pretinsei logodne dintre geniu şi homosexualitate, în care un cuvînt de spus are
şi sifilisul. Povestea sa rămîne, totuşi, cum nu se poate mai dureroasă şi
îndurerată, iar geniul formei, în care povestea este îmbrăcată, nu poate acredita
„blestemul” ce a plutit deasupra fiului său, distins scriitor şi el, care din această
cauză s-a sinucis."
"Roehm, ulterior comandatul trupelor de asalt, pe care Hitler îl ucide cu propria sa mînă, suferea de un complex de inferioritate provocat de homosexualitate."
"Cît îl priveşte pe Weinninger, el a scris cartea la 24 de ani şi sa
sinucis un an mai tîrziu. Asupra faptului că a suferit de homosexualitate nu mai
pluteşte nici o îndoială. Iată cum o seamă de simptome patologice, în aparenţă
lipsite de importanţă, îşi spun, totuşi, cuvîntul lor chiar şi în anumite sisteme de
filosofie şi estetică.
În perioada premergătoare primului război, Adler a legat complexul de
inferioritate de defectele organice, care erau congenitale, iar sub semnul
educaţiei, deci al acţiunii mediului social, era numai procesul compensaţiei. În
virtutea experienţei sale clinice din cursul războiului el ajunge – cum am văzut –la concluzia că în majoritatea cazurilor, inferioritatea este în primul rînd socială,
deci dobîndită şi ea, iar nu ereditară. Dînduşi seama de această importanţă
covîrşitoare a acţiunii sociale în formarea şi elaborarea personalităţii umane, el
organizează o şcoală specială, în care se ocupă cu reeducarea copiilor cu
complexe de inferioritate – ereditare sau sociale – şi ajunge la concluzia că prin
educarea sistematică, şi fireşte potrivită, pot fi vindecate toate complexele de
inferioritate. În acest mod, şcoala devine o adevărată clinică psihologică, în care
începuturile de îmbolnăvire mintală pot fi suprimate, transformînd astfel copilul
neurotic în unul normal şi sănătos."
"Cum altoirea normelor morale şi a legilor sociale se face din fragedă
copilărie, persona este tot inconştientă, sau cel puţin precumpănitor inconştientă,
ca şi SupraEul lui Freud ori Natura lui Adler.
Între umbră şi persona, Jung aşează animusşi anima, menite să introducă
discriminarea între feminitate şi masculinitate. La fel ca şi Freud, el înclină spre
acceptarea caracterului bisexual al naturii umane, care, precum se ştie – datorită
geneticii contemporane –, are atît hormoni masculini, cît şi feminini. Ambii uită,
însă, că organele genitale, ca şi funcţiunea partenerilor în actul dragostei, precum
si mamelele, barba şi alte caractere sînt bine diferenţiate. Că există tipuri
intersexuale, cu caractere amestecate, aceasta e o altă problemă, care trebuie
tratată ca o excepţie şi nu ca o regulă. Că homosexualitatea se conjugă cu această
„inversiune” de caractere, este iarăşi adevărat. Ceea ce nu înseamnă, însă, că ea
nu poate fi condiţionată şi pe cale strict socială. A o lega de prezenţa hormonilor
masculini şi feminini, considerîndo astfel ca o „predispoziţie” oarecum general
umană, – cum în parte e cazul la Freud şi Jung, dar nu şi la Havelock Ellis –,
este, în lumina geneticii contemporane, o altă greşeală. Cu atît mai puţin poate fi
ea confundată cu Erosul lui Platon, chiar dacă această teză a fost susţinută, cu
cunoscutui cinism – psihopat, fără îndoială – de Oscar Wilde. Cu ea cochetează,
în parte cel puţin, şi Thomas Mann în Dr. Faustus, şi de ea nu par a se fi jenat
nici Proust şi Gide. Dar, în toate aceste cazuri, se pare că avem dea face cu
persoane patologice. Una este, însă, a recunoaşte boala şi alta e a o aproba.
Idealul poate fi numai vindecarea şi limitarea ei. Umbra, care reprezintă
instinctele, şi persona, care exprimă normele, constituie latura volitivă a
structurii umane, în vreme ce animus şi anima exprimă pe cea emotivă, deci
sentimentele. Pe cele de feminitate şi masculinitate în orice caz. Noul strat, cu
caracter intermediar – dar mai degrabă juxtapus decît intrapus – mijloceşte
înţelegerea dintre bărbat şi femeie. Aceasta, deoarece fiecare ins are şi
caracterele sexului opus."
"În veacul trecut, ca şi în antichitate şi celelalte veacuri, literatura a abordat
mai mult crima. În veacul nostru, ea se ocupă mai mult de nebunie. Uneori,
poate chiar mai mult decît trebuie. Nu lipsesc nici cazurile cînd boala mintală
este prezentată ca o fază normală sau chiar superioară. Aceasta e, de pildă, cazul
inversiunilor sexuale, a homosexualităţii mai ales. Dar aceasta este o vădită
greşeală. Căci una este a înţelege omul bolnav, şi alta este a preamări
boala."
Citate din "Psihologie si literatura", N. Margineanu ( Licenţiat, doctor filosofie, specialitatea principală psihologie, cu menţiunea magna cum laude al Universităţii din Cluj. Docent în psihologie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Cluj, Studii de specializare la Universităţile din Leipzig, Berlin şi Hamburg, Sorbona – Paris şi Londra. Cercetător ştiinţific în calitate de bursier al Fundaţiei Rockefeller la Universităţile Harvard, Yale, Columbia, Chicago şi Duke. Director al Institutului de Psihologie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Cluj.Director al Laboratorului Psihotehnic al Ministerului Muncii din Cluj,
la Sibiu. DEŢINUT POLITIC, Cercetător ştiinţific principal, gradul II, la Institutul de Ştiinţe Pedagogice,însărcinat cu direcţia Filialei din Cluj. Profesor suplinitor, cu sarcini de cercetare ştiinţifică, la Catedra de Psihologie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” dinCluj. Profesor invitat la Universitatea din Bonn. Profesor invitat la Universitatea din Hamburg. Invitat al Fundaţiei Rockefeller în S.U.A. pentru anii 1979-1980. Se întoarce în ţară când medicii americani confirmă diagnosticul de cancer.Se stinge din viaţă la 13 iunie 1980, la Cluj.)