Deficitul balanţei comerciale pe primele două luni ale anului este alimentat în principal de diferenţa foarte mare dintre importurile şi exporturile de produse chimice şi produse conexe, astfel încât comerţul exterior românesc raportează sold negativ (384 milioane de euro în februarie).
În 2014, România e exportat produse chimice de 428 milioane de euro, dar a importat de 887 milioane de euro, conform datelor de ultimă oră ale Institutului Naţional de Statistică. Asta înseamnă că intrările de produse chimice în ţară anihilează efortul pe care îl fac alte industrii, precum cea auto sau de piese auto şi chiar agricultura, de a vinde afară şi de a aduce valută în ţară.
Această situaţie este generată de o acumulare de întâmplări cu care s-a confruntat industria chimică şi petrochimică în ultimii 25 ani: falimente, vânzări la fiare vechi, reduceri de producţie etc.

Înainte de 1990 existau 21 de combinate chimice şi petrochimice mari ce funcţionau în toată ţara. Erau fala şi mândria economiei româneşti, aduse în prim-plan de toana soţiei lui Nicolae Ceauşescu. 15 dintre ele au fost falimentate, unele funcţionează din când în când, fără un viitor cert, şi doar două dintre ele, Azomureş şi petrochimia de la Petromidia, mai ţin cât de cât capul sus.

Chimia de azi este concentrată în două mâini: Ioan Niculae, cu şase combinate, şi elveţienii de la Ameropa, cu Azomureş. Situaţia unităţilor deţinute de Niculae este incertă şi asta nu din cauză că patronul este arestat, ci pe motiv că materiile prime sunt scumpe, iar robinetul cu gaze ieftin nu mai este îndreptat spre ele. Acestea stau mai mult închise iar disponibilizările de personal au dus la scheme restrânse. În plus, îngrăşămintele autohtone au un mare rival pe piaţa turcă, acolo unde pleacă marea parte a exporturilor, şi anume cele ucrainene, mai slabe calitativ, dar mai ieftine. Un mare combinat, Doljchim, deţinut de Petrom, a fost închis în 2010 din raţiuni economice şi azi unitatea este rasă de pe faţa pământului.
Nici Oltchim nu o duce bine pentru că statul nu reuşeşte să o vândă.
Toate indiciile duc spre faliment.

Înainte de 1990, toate rafinăriile mari (Petromidia, Rafo, Petrobrazi, Petrotel, Arpechim) aveau ataşate complexuri petrochimice, care produceau etilenă, propilenă, polietilene şi alte produse finite sau materii prime care erau prelucrate mai departe în combinate precum Oltchim.
Azi despre petrochimie putem vorbi doar la Petromidia kazahilor de la KazMunayGaz.
E o petrochimie însă în mare parte dependentă de export pentru că materia primă principală, etilena, din care se produce PVC, este adusă din exterior.
Instalaţia de piroliză (prin care se transformă sau se descompun termic compuşii sau substanţele chimice organice) de la Piteşti a fost vândută de către Petrom combinatului Oltchim, care nu are bani să o pornească, în timp ce piroliza de la Petrotel (Lukoil) a fost afectată de o explozie în momentul construcţiei şi ruşii de la Lukoil nu au mai fost interesaţi să o pună în funcţiune după preluarea rafinăriei în 1998. La Rafo Oneşti, patronii ruşi de acolo au decis recent să vândă rafinăria la fiare vechi, deşi în urmă cu ani de zile au dorit să transforme complexul într-o unitate petrochimică.