Către,

Parlamentul României
Camera Deputaților



Federația Română de Tir cu Arcul, singura instituție reprezentativă din România în ceea ce privește coordonarea și reglementarea activității de tir cu arcul, în toate formele sale, de la tir de agrement până la înalta performanța, salutăm propunerea de legalizare a activității de vânătoare cu arcul, prin proiectul de lege nr.280/2013 privind modificarea și completarea legii nr.407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, activitate care reprezintă, din punctul nostru de vedere, cea mai pură, nobilă și dificilă formă de practicare a vânătoarei, vă înaintăm următorul punct de vedere:

.

I. Un prim aspect pe care vrem să îl subliniem este cel legat de riscul de braconaj.
În cadrul vânătorii cu arcul și săgeata, moartea vânatului se produce, spre deosebire de împușcare, ca urmare a hemoragiei cauzată de efectul de tăiere al lamelor vârfului de săgeată. Așadar, dacă moartea este relativ „blândă” în sensul că animalul nu simte durere în momentul în care este lovit de săgeată, nu este una rapidă, în sensul că animalul este imobilizat abia după ce pierde o cantitate foarte mare de sânge, și nu imediat ca în cazul armelor de foc. Acest aspect presupune obligatoriu urmărirea și recuperarea vânatului după urma de sânge ca etapă a vânătoarei, de unde și necesitatea unor cunoștințe și abilități superioare în acest domeniu. Dealtfel acesta este și motivul pentru care în occident, vârfurile cu lame escamontabile pot fi folosite doar dacă, prin construcție, sunt fie complet deschise la momentul penetrării, asigurând astfel un orificiu de intrare/ieșire de dimensiunea vârfului săgeții și care asigură o urmă de sânge abundentă, fără de care animalul nu poate fi recuperat.


II. Un al doilea aspect pe care vrem să îl subliniem este cel legat de tipul de arc folosit.
De-a lungul istoriei, principala utilizare a arcului a fost pentru vânătoare. Arcul de tip militar a reprezentat o evoluție relativ târzie a arcului de vânătoare, în sensul că a evoluat în paralel cu evoluția armurilor, singurele diferențe dintre cele două tipuri de arcuri fiind puterea de penetrare, arcul militar fiind mult mai puternic și proporțional mai greu de folosit.
Similar evoluției armelor moderne de foc, armele militare au de regulă capabilități care exced cu mult necesitățile vânătorului.
Așadar, arcul de vânătoare nu poate exista ca și o categorie distinctă și nu poate fi definit ca atare, practic orice tip de arc utilizat în prezent fiind perfect capabil de a fi utilizat pentru vânătoare, iar un arc care este construit în scopul de a fi eficient la vânătoare (de exemplu este vopsit în culori de camuflaj), este perfect utilizabil pentru un concurs de tir cu arcul.
O clasificare constructivă strictă în acest sens nu există, așadar introducerea ei pe cale legală nu este utilă, din contră, din moment ce nu face decât să excludă anumite arcuri, concluzia- din punct de vedere al legii vânătorii așa cum urmează să fie modificată- ar fi că vânătoarea, și implicit braconajul cu arcuri care nu prin caracteristici constructive nu pot fi clasificate ca arcuri de vânătoare, nu există.
Similaritatea este ca în cazul armele de foc cu destinație tirul sportiv, cum sunt cele în calibrul 22rl, cu percuție pe ramă. Aceste arme nu pot fi folosite în mod legal la vânătoare, fiind destinate tirului sportiv, însă nu există vreun element constructiv care să limiteze utilizarea acestor arme numai la tir. Din practică sunt cunoscute efectele acestei arme de-a lungul timpul în fondul cinegetic din România.

Impunerea unor condiții minimale referitoare la forța minimă a arcului folosit la vânătoare, similar celor impuse în Canada, în sensul că pentru a se asigura eficiența sageții, arcul trebuie să aibă o forță minimă reglementată, este utilă pentru a asigura o rată a succesului și pentru a minimiza riscul pierderii vânatului.

Potrivit standardelor canadiene, pentru vânătoarea cu arcul este impusă o forță minimă a arcului de 45 livre, adică 20,4 kg. ținând cont de faptul că arcurile diferă foarte mult între ele ca eficacitate, forța nu este cel mai bun indicator, mai precisă fiind raportarea la energia cinetică a săgeții, de exemplu prin introducerea unui prag minim de energie cinetică a sageții de xxx jouli, la o distanță determinată (de exemplu 50 jouli la 10 metri)

Dar acest aspect urmează să fie reglementat de către administrator, esențial este că diferențierea fundamentală între activitățile de tir de agrement sau sportiv și vânătoare, singura ce are în vedere un element constructiv, este dată nu de tipul de arc folosit, ci de tipul de săgeată.
Vârful săgeții este singurul element care face această diferențiere, vârful de săgeată pentru sport fiind de formă conica, ogivala sau cu o formă complexă trunchi de con-cilindru-con, dar care au același element comun: au secțiune rotundă în orice punct, produc o gaură rotundă și cât mai mică, interesul fiind de a proteja cât mai mult tintele, de a proteja sagețile de impactul cu solul sau alte obiecte în cazul ratării și, poate cel mai important, de a avea o formă cât mai aerodinamică.

Săgețile destinate vânătorii au varfuri cu muchii late tăietoare, ca niște cuțite, în prezent existând pe piață vârfuri având 2-8 muchii tăioase, drepte sau curbe, escamontabile sau fixe.
Vârfurile escamontabile au avantajul că asigură săgeții o traiectorie în zbor cvasi-identică cu traiectoria săgeții cu vârf de tir, astfel că vânătorul se poate antrena folosind săgeți obișnuite de tir. Prezintă în schimb dezavantajul unui risc ca lamele să nu se deschidă la impact și nu au rezistența mecanică la șocuri pe care o au vârfurile fixe, existând riscul de a se deforma în contact cu oasele.
Vârfurile fixe reprezintă regula, sunt foarte rezistente, au cele mai bune rezultate în teren, însă pot induce modificări ale traiectoriei săgeților, astfel că pentru antrenament vânătorul trebuie să utilizeze acest eaxct aleași tip de vârf folosit la vânătoare, cu consecința creșterii semnificative a costurilor pregătirii prin distrugerea rapida a tintelor și a vârfurilor.

III. Pregătirea vânătorului pentru vânătoarea cu arcul, mai ales în condițiile specifice României – vânat relativ puțin cantitativ, sperios, exemplare complet sălbatice și de calitate ridicată- necesită abilități și determinare ce depășesc cu mult cele cerute pentru practicarea vânătoarei cu arma de foc.
Statisticile din SUA, țara cea mai dezvoltată și evoluată în vânătoarea cu arcul, arată că distanța medie de tragere asupra animalului rezultată din statisticile efectuate de-a lungul timpului este de 14 yarzi, aproximativ 13 metri.
Fără discuție, apropierea de un exemplar sălbatic la această distanță necesită abilități deosebite, cunoștințe temeinice, infinită răbdare și multă pasiune.
Mai mult, lovirea animalului în zona vitală și nu în altă parte, ceea ce echivalează cu recoltarea sau pierderea, necesită deasemenea pregătire practică și abilități care nu pot fi obținute decât după o lungă perioadă de antrenament, pregătire incomparabil mai dificilă decât pentru a vânătoarea cu arma de foc.
Trebuie înțeles că arcul și săgeata nu sunt intrumente de vânătoare foarte practice, foarte eficace, și că această lipsă de eficacitate este complinită prin foarte multă pregătire și pasiune din partea arcașului. Ineficacitatea arcului și a săgeții comparativ cu armele de foc a fost dealtfel și motivul pentru care au fost înlocuite de acestea imediat ce aceasta au fost inventate.
Altfel spus, vânătorul care alege arcul ca armă de vânătoare face această alegere din pasiune pentru vânătoare și pentru arc, îți asumă efortul uriaș ce va trebui depus pentru a avea succes -rata succesului fiind dealtfel foarte mică- prioritatea fiind vânătoarea și nu vânatul.
Temerea că legalizarea vânătorii cu arcul va „umple” fondurile cinegetice cu braconieri cu arcuri este absolut fără nici un fond real, fiind un mit creat de performanțele „paranormale” reușite de eroii din filmele cu arcuri, departe de performanțele reușite de arcașii din viața reală.
În viața reală, procesul de învățare a tehnicii de tragere cu arcul este un proces atât de dificil și de îndelungat, încât principala problemă cu care ne confruntăm este lipsa masei de selecție în categoria de vârstă de 14 ani, cei mai mulți copii abandonând tirul cu arcul după câțiva ani de antrenament. Dacă la nivelul învățământului gimnazial copii sunt vădit atrași de tirul cu arcul și vin cu pasiune să învețe acest sport, cei mai mulți dintre ei abandonează în primii trei-patru ani ca urmare a frustrărilor și insatisfacțiilor acumulate, fiind greu de surmontat șocul contactului cu „realitatea”.
Nu credem că există vreun domeniu în care diferența dintre credința general-răspândită și realitate să fie atât de mare ca în tirul cu arcul.
Cu titlu de exemplu, legenda spune că Robin Hood a despicat o săgeată cu o alta la o distanță de 32 yarzi, adică 29 metri.
În viața reală, acest lucru nu este posibil. Nici măcar cu arcurile compound moderne, dotate cu instrumente de ochire cu dublu reper cu prețuri de mii de euro, și pentru arcași cu zeci de ani de antrenamente nu este posibil, decât pur întâmplător.

IV. Una dintre cele mai atractive activități sportive desfășurate sub egida FRTA o constituie concursurile de 3D. Aceste concursuri presupun tragerea asupra unor ținte în formă de animale, aplasate de regulă în mediu cât mai apropiat de mediul natural al animalelor. În practică, aceste concursuri au fost desfășurate în mediul natural, în pădure de foioase sau de conifere.
Scopul acestor concursuri este de a simula vânătoarea, în sensul că arcașul trebuie să fie nu doar bun țintaș, el trebuie să fie capabil să se deplaseze în teren dificil, să tragă în condiții dificile de relief, în condiții meteo dificile. Numărul săgeților trase diferă față de concursurile obișnuite, fiind trasă o singură săgeată către fiecare țintă, punctându-se în funcție de zonele vitale ale animalului, marcate pe țintă.
Acest tip de concurs are un mare succes pe plan internațional, fiind organizate campionate europene și mondiale, și reprezintă zona cu cea mai acerbă concurență din tirul cu arcul, după tirul olimpic.
Și pe plan intern această probă are cel mai mare număr de participanți la concursuri, deși a fost introdusă în calendarul competițional intern abia în 2009.
Zonele alese pentru desfățurarea acestor concursuri sunt întotdeauna în mediu natural, într-un fond de vânătoare, așa cum și antrenamentul pentru aceste probe se desfășoară deasemenea în mediu natural. Dealtfel, tocmai datorită frumuseții practicării tirului cu arcul în mediu natural, au apărut și altfel de probe, cum ar fi proba de „roving”, foarte îndrăgită de arcașii traditionali, unde se trage în ținte de regulă rotunde sau ovale, amplasate în locuri foarte dificile și din poziții dificile, aplasate pe distanțe relativ mari, în pădure, fiind una din probele cele mai importante din Campionatul Național de Tir cu Arcul Tradițional.
Restrângerea accesului arcașilor nevânători în aceste zone naturale ar avea drept consecință practică imposibilitatea desfășurării antrenamentelor și a concursurilor de 3D și de arc tradițional, și ducerea tirului cu arcul iarăși în starea de înapoiere în care s-a aflat de la intrarea în vigoare a legii 295/2004 și până la modificarea acesteia prin legea 117/2011.

Profităm de ocazie și mai subliniem un alt aspect, substantivul „nevânător” nu există în limba română, fiind nou-introdus prin acest proiect de lege.
Dincolo de împrejurarea că în mod obligatoriu ar necesita o definiție în preambulul actului normativ, apreciem că, față de oportunitatea introducerii unui cuvânt nou în vocabularul limbii române, ar trebui solicitat punctul de vedere al Academiei Române.


Prin legea 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor este reglementat regimul arcurilor, ce cuprinde inclusiv modul de obținere, deținerea și utilizarea arcurilor. În condițiile în care deja există reglementări în domeniu, introducerea unor alte norme juridice contradictorii, printr-un act normativ care reglementează un alt domeniu de activitate, contravine regulilor de tehnică legislativă stabilite prin legea 24/2000.
Mai mult, în absența unei distincții a legii și mai ales, în absența unei posibilități de a face o clasificare a arcurilor în raport de modul constructiv din care să rezulte că vânătoarea este sigura destinație posibilă a arcului, așadar introducerea unor alte reglementări cu privire la regimul de deținere, construcție sau achiziție al arcurilor de vânătoare este lipsită de utilitate, norma nou introdusă fiind compromisă prin concursul cu norma veche, pe de altă parte prin faptul că domeniul ce se dorește a fi reglementat va rămâne într-o stare incertă, supusă interpretării și lăsând „portițe de scăpare” pentru cei care vor încălca normele, în practică lipsind criteriile pe baza cărora să se facă selecția arcurilor clasificabile în categorie.


Din cele de mai sus se pot trage câteva concluzii:
- elementul care prezintă interes este vârful săgeții și nu arcul, fiind singurul element din activitatatea de tir cu arcul care este construit în mod special, având ca destinație unică vânătoarea și în raport de care se pot emite reglementări eficace;
- trebuie reevaluat riscul de braconaj, în sensul că arcul și săgeata nu sunt instrumente utile și convenabile pentru un braconier, judecând prin prisma efortului – fizic și material – consumat pentru pregătire și prin prisma efortului cerut de vânătoarea în sine. Pușca, ogarul și capcana rămân în continuare principalele intrumente folosite de braconieri, pușca prin faptul că are un efect imediat și capcana, pentru că este silențioasă și nu implică participarea continuă a braconierului. Braconierul urmărește întotdeauna metoda cea mai eficace și cea mai rapidă, este greu de închipuit un braconier investind ani în antrenamente pentru a vâna cu arcul, în condițiile în care pe braconier nu îl interesează vânătoarea în sine ci numai rezultatul ei, vânatul, mult mai ușor de obținut prin alte metode.
Împrejurarea că arcul este silențios trebuie percepută tocmai ca un factor ce recomandă practicarea activităților de tir cu arcul în mediu natural ca sport și agrement, fiind o cale de apropiere de natură și un mod sănătos de viață care nu tulbură fauna și nu afectează mediul natural, spre deosebire de o multime de alte activități practicate de „iubitorii de natură”, pornind de la picnic-uri până la activitățile extrem de nocive practicate în offroad cu motociclete sau ATV-uri;
- simplul acces al arcașului în fondul de vânătoare, pentru a paractica tirul cu arcul ca antrenament, agrement sau activitate competițională nu poate fi considerată ca infracțiune de braconaj, câtă vreme nu există elemente care să ducă la concluzia că scopul accesului este uciderea și dobândirea vânatului.


Față de cele arătate, propunem amendarea proiectului 280/2013 astfel:

În loc de:

1. Articolul 1 se modifică și va avea următorul cuprins:

a^1) arc de vânătoare – arc destinat practicării vânătorii cu săgeata, ale căror caracteristici și utilizare sunt reglementate de administrator;

Propunem:

1. Articolul 1 se modifică și va avea următorul cuprins:

a^1) arc de vânătoare – arc destinat practicării vânătorii cu săgeata, ale căror caracteristici minimale și utilizare sunt reglementate de administrator;

În loc de:

24. Articolul 23 se modifică și va avea următorul cuprins:

ț) producerea sau reproducerea, procurarea, deținerea, comercializarea și utilizarea capcanelor, arcurilor de vânătoare, păsărilor de pradă și câinilor de vânătoare, fără respectarea reglementărilor administratorului;

Propunem:

24. Articolul 23 se modifică ți va avea următorul cuprins:

ț) producerea sau reproducerea, procurarea, deținerea, comercializarea și utilizarea capcanelor, păsărilor de pradă și câinilor de vânătoare, fără respectarea reglementărilor administratorului;


În loc de:

44. Articolul 42 se modifică și va avea următorul cuprins:

Art.42 Constituie infracțiunea de braconaj și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani sau cu amendă de la 10.000 la 20.000 lei:

p) accesul în fondurile de cinegetice sau vânătoarea practicată cu capcane, păsări de pradă, arcuri și câini de vânătoare de către persoane care nu au calitatea de vânător;

Propunem:

44. Articolul 42 se modifică și va avea următorul cuprins:

Art.42 Constituie infracțiunea de braconaj și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani sau cu amendă de la 10.000 la 20.000 lei:

p) accesul în fondurile de cinegetice sau vânătoarea practicată cu capcane, păsări de pradă, vârfuri de săgeți de vânătoare și câini de vânătoare de către persoane care nu au calitatea de vânător;



Avem credința fermă că , oricât de mult s-ar dori și am dori legalizarea vânătorii cu arcul, reglementarea acestui domeniu trebuie să nu adică perturbări domeniului mult mai mare ca dimensiune și ca importanță, domeniu de interes general și căruia vânătoarea cu arcul îi este subsecventă: tirul cu arcul.



Cu deosebit respect,

FRTA