Boala generalizării a lovit şi discu_rsul pe baza notei de fundamentare pentru schimbarea Legii insolvenței (85/2006). S-a afirmat, fără clipire, că dacă unii colegi practicieni au folosit Legea numai ca să ajute un debitor fraudulos, atunci toți practicienii din România urmăresc şi favorizează abuzul.

 Boala generalizării și blamarea întregii profesii au fost şi sunt încă prezente în constiința publică, iar nota de fundamentare numai a pus pe hârtie acest blam.

Nu, profesia nu este împânzită numai de interese meschine şi de oameni făţarnici ci, în mod covârşitor, de profesionişti, de oameni care trudesc cinstit, de deschizători de drumuri, de ctitori de idei.

Legea privind procedura insolvenţei (85/2006), în forma veche şi înca în aplicare pentru procedurile deschise în baza ei, a dat, într-adevăr, posibilitatea tăierii nepermise de creanţe și consolidării acestei poziţii chiar dacă planul de reorganizare eşua, a permis jocul de-a şoarecele şi pisica în adunarea creditorilor cu privire la confirmarea administratorului judiciar şi a onorariului acestuia, a permis înlăturarea unei creanţe din tabel numai pentru că un creditor nu avea acces la Buletinul Procedurilor de Insolvența (nu scuz în acest text lipsa de diligență a creditorului). Exemplele sunt nenumărate pentru că abuzul nu ţine cont de lege ci numai de voința şi interesul făptuitorului.

Da, noua Lege privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolventa (85/2014) sau ”Codul” insolvenței reglementează într-un mod fericit problema cel mai des criticată –  propunerea unui plan de reorganizare numai pentru a tăia creanţe în dreapta şi în stânga, fără interesul real de a salva o activitate productivă ci numai de a salva cât mai mult din interesul ”patronilor” care nu sunt ceea ce ar trebui să fie un asociat/acţionar/administrator veritabil, ci sunt simpli mardeiaşi economici fără stil şi caracter.

Astfel, art. 140 alin. (1) din Legea 85/2014 stipulează că în cazul în care, după confirmarea unui plan de reorganizare prin care se şterg creanţe, se ajunge la faliment „se va reveni la situaţia (n.r. creanţelor) stabilită prin tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva debitorului”, astfel cum aceasta arăta înainte de planul de reorganizare.

De asemenea, art. 139 stipulează, pe langă alte condiții clare, că un plan de reorganizare poate fi confirmat numai dacă ”cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale” acceptă planul. Se înlătură astfel situaţia, nu rară, în care cu un salariat, cu un prieten miruit ”creditor esențial” (pentru cine?!) și cu promisiunea asumată de debitor cu lacrimi în ochi că datoriile față de bugetul statului vor fi plătite în 30 de zile, se creau premisele pentru confirmarea unui plan de reorganizare în care restul creditorilor deveneau păgubiți de prim rang.

Chiar şi numai aceaste noi reglementări cu privire la planul de reorganizare a unui debitor sunt de natură să redea încrederea într-o procedură a insolvenței văzută, până acum, în cele mai multe cazuri, numai ca mijloc de a frauda, cu ajutorul legii, interesele creditorilor.

Credința mea este că odata cu noul ”Cod” vom avea mai puține cereri de intrare în insolvență, iar planurile propuse vor fi duse la bun sfârșit, iar numai un mers greșit al afacerii și nu frauda vor duce la faliment. Vorbim, astfel, în lipsa posibilității de fraudă, de încredere în lege.

Iar încrederea mediului de afaceri în lege şi în bunul mers al lucrurilor, întreţinuta şi consolidată prin efortul practicienilor oneşti, înseamnă dezvoltare durabila.

Cunoscând Legea Insolvenței chiar înca din forma ei iniţială (64/1996), pot spune că fiecare reglementare a făcut-o mai bună, iar lipsurile sau scăpările speculate în mod fraudulos în practică au fost corectate prin voinţa acelora care nu tolerează abuzurile și frauda.