Zilele trecute agenţiile de presă titrau cu titluri mari: “OLTCHIM a fost salvat de la faliment. Planul de reorganizare a fost aprobat de Tribunalul Râmnicu Vâlcea”. Dar îşi mai aduce oare cineva aminte cum s-au întâmplat lucrurile?

Când am (re)devenit ministrul economiei, la începutul anului 2013, OLTCHIM mai lucra cu 5% din capacitate. Salariaţii nu mai fuseseră plătiţi de câteva luni. Lipsit de materie, primă, înglodat în datorii şi cu o situaţie explozivă în rândurile sindicaliştilor, combinatul îşi trăia agonia. Datoriile sale ajunseseră la incredibila sumă de 1 000 000 000 de dolari (da, aţi numărat bine zerourile, un miliard). Pericolul ca unii creditori, mai ales din zona energetică şi bancară, să ceară executarea datoriilor, era iminent şi asta ar fi însemnat moartea combinatului. FMI mi-a cerut, în februarea, închiderea OLTCHIM, ceea ce însemna vânzarea bucată cu bucată. Probabil că, după decontaminare, pe terenul acela  s-ar fi construit câteva MALL-uri, aşa cum s-a întâmplat pe multe alte (foste) platforme industriale. La solicitarea mea către Comisia Europeană de a se permite un ajutor de stat, mi s-a răspuns cu un “nu” ferm, adăugându-se din partea Comisiei că OLTCHIM este cazul cel mai negru (chiar termenul ăsta a fost folosit!) cu care s-a confruntat în ultimii ani. Auspiciile, aşadar, erau extrem de nefavorabile.

Am refuzat să accept ideea închiderii combinatului. În câteva luni, prin decăpuşarea aprovizionării şi desfacerii, prin găsirea unor noi pieţe, prin declanşarea procedurii de insolvenţă, care elimina riscul executării silite, prin renegocierea contractelor de furnizare a energiei, prin acordarea unui sistem de protecţie pentru persoanele disponibilizate etc.etc. combinatul, încetul cu încetul, s-a urnit. În vara aceluiaşi an, la renegocierea Acordului cu FMI, OLTCHIM era scos de pe lista companiilor de stat cu situaţie critică. Nu mai înregistra pierderi şi perspectivele erau stabile.

Managementul OLTCHIM din acea vreme, pe care l-am realizat împreună cu noua conducere, cu administratorii judiciari, cu administratorul special, cu sprijinul Guvernului şi a administraţiei locale, cu un dialog permanent cu sinducatele, a dus la salvarea a peste 2000 de locuri de muncă numai în incinta combinatului, ca să nu mai vorbim de restul platformei industriale vâlcene care, fără combinat, ar fi fost, practic, aneantizată. La sfârşitul lui 2013 combinatul avea deja profit operaţional iar după încă un an a reşit să obţină şi profit fiscal. Dacă socotim evitarea pagubelor ce ar fi rezultat din închiderea combinatului (peste 100 de milioane de euro doar decontaminarea, cca 80 de milioane de euro patente industriale irosite, multe mii de locuri de muncă pierdute etc.etc) precum şi cifra de afaceri actuală, cu toate dările plătite la stat, cu mii de locuri de muncă stabile şi (relativ) bine plătite şi cu perspectiva privatizării (care ar putea aduce statului roman cel puţin 150 milioane de euro) vă puteţi imagina ce efecte pozitive a avut acest efort pe care l-am făcut atunci, în ciuda dificultăţilor aparent insurmontabile.

OLTCHIM este unul dintre rarissimele cazuri în care o companie muribundă a fost salvată. Dacă socotim toate acestea, efectul pozitiv al salvării combinatului este, privit de acum, cam de o sută de ori mai mare decât presupusa pagubă din dosarul gazelor. Dar asta nu e o ştire interesantă de presă..