TU ŞTII CE MAI FAC BANII TĂI? Drumul invizibil al banilor cu care s-a lansat Victor Ponta la preşedinţie: iată FACTURA spectacolului omagial de pe Arena Naţională

http://www.gandul.info/

Pe Basarabei, în inima şoselei, stă de vreo câţiva ani un fast-food. Prin faţa cârciumii Ali Baba, trec zi de zi copiii către şcoală, bolnavii spre Fundeni şi pensionarii către piaţă. Pe 20 septembrie timpul a stat. Ali Baba s-a golit brusc. În jur, mii de jandarmi au înşirat cordoane şi bariere imposibil de trecut rupând oraşul PSD de restul. Pe 20 septembrie, cohorte de bărbaţi, femei cu copii mici şi puşti convinşi că doar Partidul este viitorul au trecut indecişi tăind şoseaua lui Ali Baba ca să-l lanseze la preşedinţie pe găsitorul de comori al vremii. Am căutat o zi, în micul lui oraş, doar banii. În urbea lui Ali Ponta monezile de aur sau banii de carton circulă muţi, prin fire străvezii. Nu îi dă nimeni, dar totuşi există. Nu ştie nimeni ce şi cât o fi costat, chiar dacă absolut nimic nu-i gratis. Am tot crezut minunile un apanaj al sfinţilor. Dar am greşit. Uite că PSD-ul poate să le săvârşească. Dacă întrebi de jos în sus, filosofia-i simplă: partidul dă, nu cere de la oameni. El pur şi simplu are. „Eu, să dau? Partidul să-mi dea mie!". Omul uscat şi-a tras tricoul roşu, nou, peste cămaşa albă, veche, şi-aleargă aşa, cu-n steag în mână, să nu se rupă tocmai el de cârd. De sus în jos, e drept pe dos: partidul va plăti „de la partid” Din cotizaţii, zice domnul Dragnea. De la toţi oamenii cu steagul, vasăzică, alindiind cuminţi un zero după altul, în conturile PSD.

Arena Naţională. Ca să se vadă de ce e în stare să dea partidul în materie de întrunire bine populată. Câteva zile s-a muncit pe rupte. Poliţia a scos din cartier maşinile nepesediste. Pe Facebook s-au rulat oferte anume pentru "voluntari": două ore de aplauze la 20 de lei. Unii, mai norocoşi, au luat şi câte 100. RATB-ul, cu dinţii strânşi de foame, a împânzit afişe să-şi cheme angajaţii într-o excursie de zile mari: chiar pe la stadion şi chiar la ora 15.00, la fix şi pur întâmplător pentru o lansare.

Câteva mii au fost aduşi parcă anume să dea fastuasei adunări obligatoria notă rurală. Şi ca să fie sigur de norod, partidul, de la înălţimea guvernării sale, l-a comandat cu două ore mai înainte. Cine a inventat acum mulţi ani cântările electorale ale omului, sperând probabil - pe atunci - la 2000 de spectatori capabili să şi sară gardul, nu şi-ar fi putut măcar închipui dezmăţul din oraşul PSD. Un orăşel de 60 - 70.000 de oameni înghesuiţi, împinşi, convinşi, ademeniţi cu 10-20 de lei ori c-o privire spre un stadion la care n-o să ajungă, altfel, niciodată, stă sufocat într-o arenă. Oraşul PSD plesneşte.

Omul legii şi dezordinii: „Uite, târfo, dacă ai din ăsta intri. Altfel, nu!”

Cine nu are bilet nu trece. De la volan, o femeie ieşită sâmbăta din casă priveşte perplexă. Înainte nu, înapoi nu, dar încotro? Din bulevard, un om, desigur al legii, îi flutură biletul de parcare special şi strigă fără jenă: „Uite, târfo, dacă ai din ăsta intri. Altfel, nu!”

În fastul fără preţ, nu e greu de distins nici sărăcia. E-n omul uscăţiv, cu mâinile muncite şi mânecile largi ale cămăşii roase. E în femeia ştearsă, pe care-o rupe de mulţime tricoul imprimat cu-un Mikey Mouse, ironic, fără cap. E-n omul blând care se-aprindre dintr-o dată: „Eu să ajut partidul cu vreun ban? Nu, categoric, niciodată!”.

În varianta de TV livrată de partid el, cotizantul oarecare, a plătit însă totul. Fiece euro în şirul nesfârşit al bonurilor de lansare i-a revenit chiar lui: 20.000-30.000 la firma de pază, 12.000 la oamenii cu mătura de la final, cam 20.000 pentru pliante, altele 40.000 cât face stadionul, spre 60.000 furnizorului de tricouri şi tot aşa, până spre 200.000, fără transport, şi mult mai sus cu tot cu miile de autocare, plase cu mâncare ori„diurne”. Vorbim de euro.

Omul cu tricou roşu. Şi 60.000 de euro

Un soare care ustură ca lava face, de unul singur, opoziţie. Valurile de oameni scurse din mii de autobuze fără nume îl ignoră însă, mânate de trompete, de lideri transpiraţi, de strigăte sinistre de război, din galeria de la Dinamo, rebrenduită azi. Oraşul PSD goneşte fără tihnă înainte.

De departe cel mai versat judeţ în prestidigitaţie electorală, Teleormanul s-a prezentat onorabil cu peste 100% dintre militanţii oneşti.

Prins bine în mulţime, omul cu tricou roşu, nou, şi l-a tras proaspăt peste cămaşa alba, veche. Într-o mână ţine biletul, ca pe o monedă de schimb cu un viitor imposibil de descifrat încă. În ţara tuturor imposibilităţilor, are însă o certitudine: „O să îl ajutăm cu ce putem pe domnu’ Ponta.  Cu ce? Cu voturi. Cu bani nu. Bani să ne dea dânsul nouă. Pentru azi vedem noi ce ne dă”.

Omul cu tricou roşu nou l-a luat fără să pună întrebări. Nu-i pasă că poartă, iată, un Fruit of the Loom made in SUA, adus prin Germania, păstrat câteva zile într-un depozit al Atlat Business Center din Pipera şi cumpărat, în fine, cu 2 euro de la Hell Advertising, o agenţie de publicitate al cărei şef, Oliver Arghirescu, e azi un răsfăţat al ziarelor lucioase. Nu-i pasă că alţi 7.200 poartă acelaşi tricou roşu trecut prin Hell ori că alţi 20.000 vor fi primit deja tricouri albe, galbene, albaste. 60.000 de euro cât ar costa, la preţ de catalog al agenţiei, tricoriada PSD, e pentru el o bulă fără sens.

Omul cu tricou roşu, nou, e un norocos. Alţii, pesedişti de 20 de ani cum se prezintă mândri, au venit cu tricourile de-acasă. „Eu sunt din Slatina şi am venit special. Şi o să dau pentru campania lu’ domnu’ Ponta... o să dau... 10 lei cu toată familia mea!”, se-anunţă, vesel, unul.

Omul cu stare. Şi 70.000 de pliante cu Marea Unire a lui Ponta cu românii

Din valul de olteni, ridică mâna muncită lui şi se opreşte calm. De la Ponta, pe care îl susţine cu tot Doljul, atât mai vrea: „prospecţie mai sănătoasă”. „O să îl ajutăm cu ce putem. Financiar? Hmm...” Un joc de buze dubitativ îi schimonoseşte o clipă faţa. Vorbele îi ies însă pe dos: „Da! Eu ca cetăţean din comuna Măceşu de Jos, sunt în stare…  Sunt în stare să ajut comuna pentru susţinerea domnului Ponta. Deci sunt în stare. Nu mari cantităţi, da’ nu sunt nici pălmaş”. Omul cu stare ar da, deci, dacă e nevoie. Pentru comună şi pentru statut. Doar că nu i-a cerut-o nimeni, zice.

Partidul a tipărit, fără el, fără ştirea şi fără banii lui de nepălmaş, 70.000 de pliante cu Marea Unire a lui Victor Ponta cu românii. „Pliante promisiuni” le-a etichetat în pachete de câte „1000 buc”, dosite bine de oamenii cu ecusoane de organizator.Omul cu stare ştie că Victor Ponta e cinstit. El n-are nevoie să afle că pliantul Marii Uniri PSD-iste din 2014 a ieşit de sub tiparul Amma Print, tipografia care a scris, cu un deceniu în urmă, „Năstase preşedinte” cu banii din „Trofeul calităţii” ori că patronal ei, Mihai Volintiru, este în acte liberal. Omul cu stare trece mai departe.

Omul cu revoluţiile. Şi palma

În urma lui, se înşiră în grabă revoluţionarii. Un ins bărbos duce un steag şi râde fără gânduri. Din dreapta lui, o doamnă arţăgoasă, obişnuită cu manifestaţiile, şi-a pus de acasă pălăria, luând la faţa locului numai tricoul roşu peste bluza neagră, a apăsărilor lăsate la intrare. „Dacă îl ajutăm? Da, cum să nu! Cum? Ştiu eu! Cu grijă”, mă repezeşte  fără tact, descurajându-mă pe loc. „Bani nu îi dau. Da’ ce-i cerşetor? Eu sunt fondatoare, doamnă, fiondatoare din ’89. Femeia de pe tanc de la Revoluţie sunt!”.

Femeia de pe tanc se-ndepărtează iritată. De nicăieri răsare însă un bărbat înalt şi încruntat, cu tricolorul drept eşarfă: „De unde eşti? De la B1? Dacă erai de la B1, aşa-ţi dădeam o palmă...!” Bărbatul care face încă revoluţii îşi descleştează dinţii brusc. În locul palmei primesc pe gratis un elogiu. El, Victor Ponta, e eroul.

Omul cu funcţie. Şi viitorul

În ţara tuturor imposibilităţilor, un ins împovărat se luminează când i se pun în mână 10 lei şi un tricou, iar la bufet paharul semi-gol de apă chioară se vinde cu alţi 3. Omul cu funcţie şi-l poate permite. Bronzat uniform, cu haina costumului pe o mână şi ochelerii de soare lăsându-I la vedere doar buzele şi fruntea, omul cu funcţie e, iată, orator în devenire: „Trebuie să înţelegem cu toţii că politica e importantă. Fără politică niciun fel de activitate nu are o direcţie. (…) Aportul fiecăruia vine şi în completare. Aportul, mă refer aicea, financiar, pe care îl dăm prin participarea directă”. Iată-mă, în exerciţiul democratic, transpirând în căutarea sensului din vorbele acestui domn. El e, în judeţe, partidul.

El ar putea înţelege ce înseamnă o astfel de lansare. Cu o scenă de concert Rolling Stones, când Bivolul, compania subcontractată de 360 Revolution, cere 4000 de euro numai pentru un CAR tv cu 8 camere, cu un mixer video şi unul de sunet. Când chiria unui videoproiector e de 700 de euro, când instalarea unei scene de trei ori mai mici e 1500. El ar putea pune preţ pe ecranele gigant, încadrate de coloane ale infinitului din carton, de un bej spălăcit, dintre care candidatul vorbeşte în imagini. Din fabrici, de la mitinguri anti-Băsescu, ba chiar de la Revoluţia aceea adevărată pe care o mulţime fără memorie o ignoră în tribune. Mândri că suntem.

Omul cu limuzină. Şi lumea lui

Spre ora oficială a lansării, câte o limuzină albă sau neagră sparge din timp în timp mulţimea scursă pea lei şi pe trotuare, spre stadion. Numere ministeriale arată că, iată, banilor publici nu le e interzis accesul în oraşul închis o zi de PSD. Darius Vâlcov, ministru al Bugetului, Rovana Plumb, ministrul Muncii, Titus Corlăţean de la Externe, Eugen Teodorovici de la Fondurile Europene, Mircea Duşa, al Apărării, Mihnea Costoiu, al Cercetării, Ioan Rus de la Interne, desigur Doina Pană de la Ape deschid drumul.

Din urmă, un şir de 4X4 venit dinspre Consilii Judeţene sperie pedestraşii. Mircea Cosma şi Marian Oprişan coboară şi se îmbrăţişează: „Excelenţă!” „Bine te-am găsit”. Între minunile PSD, dosarele leagă, iată, oamenii – prin preţuire – şi-atunci când ei sunt liberi.

Prins în regia consultanţilor, Victor Ponta vine cu microbuzul.

În urma lui, maşinile cu „parcking A”, semnul de VIP al zilei, curg fără vreun deranj. Dintr-una se strecoară Viorel Hrebenciuc. În soarele dogoritor, nu poate însă calcula cât ar costa o astfel de lansare. „Nu mult, că doar fiecare  organizaţie şi-a plătit partea. Important nu este asta, important e că suntem o forţă, că am reuşit să aducem 70.000 de oameni”, zice umil.

Întârziat la bairam, primarul Marian Vanghelie coboară fără grabă din Mercedes. „Nu ştiu eu cu preţurile. Eu am contribuit cu 7000 de oameni şi cu tot ceea ce-i necesar pentru o campanie. Nu înseamnă că bani”, se eschivează şi grăbeşte pasul.

Omul cu candidatura. Şi ceilalţi

Din vârful scenei, ca scamatorii cei profesionişti la propria aniversare, eroul dă să se înfrupte, nicicând prea lacom, cu emoţia celor veniţi. 7.000 de la Vanghelie, 10.000 de la Piedone, peste 10.000 de la Onţanu şi tot atâţia de prin Ilfov. Până la 70.000 de mii, de peste tot.

Le strigă scrâşnit, în microfoane, le lasă pauze să îl adore, bea apă poticnit în fraze made in SUA fără priză.  
Foto: Octav Ganea // Mediafax Foto

De pe scaunul vecin, domnul Fănică simte că n-am venit, nici eu, nici el, la parade. A prins 23 August. Nu i se pare însă chiar totuna cu ce trăieşte azi, în epoca democraţiei pure. N-avea pe vremuri, iată, nici oratori adevăraţi şi nici tricouri roşii, galbene, albastre, albe neraţionalizate. N-avea mândrie, nici speranţă. N-avea un candidat aşa de tânăr şi nici aer condiţionat în cursa de partid care îl aducea la Bucureşti. Acum e bine. Cald, dar bine.

Însetat de mulţime, candidatul Ponta sfârşeşte, dar nu se aruncă în braţele ei. Garduri de fier separă militanţii aduşi cu duiumul de culoarul alb, păzit de tineri pesedişti înlănţuiţi pentru trecerea lui. Obiectivele foto surprind, de aproape, o falsă baie de mulţime. Un metru dincolo de gard, puhoiul se aruncă spre ieşire, nepăsător la candidat.

Omul cu banii. Şi întrebările

Mii de euro s-au împrăştiat, în valuri, ca bucăţile franjurate de confetti la finalul spectacolului electoral care a tresărit sub tobele geleriei Dinamo, dar n-a mişcat, în valuri de entuziasm, în jurul meu, pe niciun domn Fănică. Mii de euro care au venit de nicăieri şi care se vor număra, se pare altădată. Ministrul Liviu Dragnea, păşeşte, la plecare, mulţumit. „Habar nu am cât a costat. Vedem săptămâna viitoare”. Ştie însă câţi au fost: fix 71.000. Şi e, desigur mulţumit.

Cine plăteşte? Partidul. „Cum am făcut tot timpul o să plătim. Din veniturile partidului”, mai spune Liviu Dragnea zâmbind pe sub mustaţă.

Dar cine e, în 2014, partidul? De la lansarea de pe Stadion, Ion Iliescu, primul descălecător în PSD, a preferat să lipsească. Mai tânărul Sebastian Ghiţă a lăsat şi el scaunul gol, umplând în schimb gazonul de scene mici şi mari, ecrane şi confetti, prin firma satelit a grupului Asesoft, 360 Revolution. În umbra lui Victor Ponta, a stat însă mereu Dan Şova.

În republica miraculoasă în care banii intră dinspre cotizanţi fără ca ei să îi dea sau fără ca partidul să îi ceară, 30 de inşi cu veste fluorescente ai firmei de salubrizare din sector, întinşi la soare întreaga după-amiază, rămân cu gândul să muncească. E mult de strâns.