Pana va decideti, am sa va povestesc cate ceva despre ce inseamna arta mai... neconventionala, daca pot sa-i spun asa, in adevaratul sens al cuvantului, nu maimutareli.
Acum 10 ani ascultam intr-o seara un post de radio, cred ca ceva cultural..., si nu eram foarte atenta, insa cand s-a adus vorba de o anume piesa de teatru pentru persoane nevazatoare, nu s-au dat prea multe detalii, dar s-a facut un anunt ca, persoanele doritoare pot suna la un nr. de tel. la care sa-si faca rezervarea pt acest spectacol, din data de.., ora x. Am sunat, am facut rezervarea. In ziua cu pricina, m-am prezentat la teatru. E vorba de Teatrul Foarte Mic care, precum stiti, are o sala foarte mica. :) (eu nu stiam pana atunci).
In foaier erau foarte putine persoane, cam 50 (poate nici atat?) si regizorul. Pacat ca-mi scapa numele! Mare pacat. Un roman plecat in Franta, cu dorinta de revenire prin acest gen de spectacole, unice si absolut fantastice in lume - spectacolul se numea 'teatru pentru nevazatori intru folosinta celor care vad'.
La intrarea in sala, fiecare [persoana trebuia sa-si dea acceptul sa fie legata la ochi cu o legatura de panza neagra, pentru a nu patrunde nici macar o raza de lumina, piesa avand caracterul de nonconformism prin aceea ca trebuia urmarita in bezna totala! Initial, am crezut ca e o gluma, am zambit, dar am primit asigurari civiizate si zambitoare ca totul este 'de bine', nu ni se intampla nimic, nu vom avea surprize neplacute. mai mult, rezervarea telefonica a fost singurul 'pret' pe care l-am platit pt aceasta piesa, veti vedea, de nepretuit!
Legati la ochi, fiecare era condus de cineva din personalul teatrului pe un scaun, comod. sala s-a umplut si, spre deosebire de orice alte sali de spectacol, desi piesa inca nu incepuse, era o liniste greu de imaginat pt o adunare de atatia oameni (de obicei, pana incepe spectacolul, oamenii isi mai povestesc diverse, mai rad, mai suna un telefon etc). De data aceasta era liniste. Toata lumea astepta in bezna, dar in lumina gandurilor personale, piesa.
Incepe. Incepe un sunet, un sunet de cor de greieri, un usor suier de vant, oracait de broaste. Nu stiu cat a durat, ca parca si timpul se oprise-n loc si nimeni nu era deranjat, ba chiar cred ca fiecare isi zambea in sine, purtat de imagini frumoase din memorie pe care sa le asocieze sunetului relaxant al naturii. Sincer va zic, eu "vedeam" si lacul, si trestia, si stelele...
Dupa vreo 5-7 minute (apreciere poate gresita), a inceput piesa. Piesa era adaptarea unui roman rusesc, cu personaje care intruchipau caractere puternice, subiectul fiind dragostea dintre barbat si femeie.
Nu va povestesc piesa, va povestesc doar ca fiecare replica, fiecare dialog sau monolog al personajelor (dealtfel putine, vreo 3... 4), avea ca scena propria imaginatie, propriul set de proiectii, fiecare vedea fereastra in care batea vantul si o facea sa se loveasca de perete scartaind (toate aceste sunete le auzeai) asa cum stie ca arata 'o fereastra', unii poate vedeau fereastra bunicilor, altii poate fereastra podului casei, altii poate fereastra casei... fiecare-si alegea scena dupa propria imaginatie.
Imaginatia era doar ghidata de un sunet de copaci scartaind in vant, de un suier de vant, de un galgait de coniac turnat in pahar, de un muscat dintr-un mar, de mirosul de mar pe care scenaristul l-a propagat in sala, de pasii care ba veneau, ba plecau de vocile actorilor pe care nu-i vedeam, dar ii simteam cand aproape, cand departe.
Si totul parea o imensa, dar efectiv imensa (cel putin in mintea mea) sala de spectacol. Eu chiar vedeam aleea intr-o parte, apoi scarile care urcau in cladire, cladirea in cealalta parte a aleii, felinarul care palpaia... superba experienta.
Sigur ca eu, curioasa din fire, am ridicat la un moment dat legatura de panza, sa trag cu ochiul. Era asa o bezna incat m-am speriat si am pus repede legatura la ochi, bagandu-mi si degetele in ochi de atata intuneric totodata.
Cand piesa s-a terminat, ne-au spus ca ne putem scoate mastile acelea, au aprins lumina, si/... surpriza! Sala era nu mica, ci foarte mica, era practic o camera mai mare, iar in primele randuri am putut observa cateva persoane cu adevarat nevazatoare.
Nu pot sa va descriu emotia coplesitoare, in care se imbinau respectul pentru nevazatori, pe care pana atunci nu i-am putut intelege asa bine, bucuria ca in tara noastra exista asemenea spectacole, satisfactia ca am gasit in mine atatea resurse de-a 'mobila' si 'regiza' singura un spectacol... si cate si mai cate asemenea ganduri pozitive generatoare de o stare de mult bine!
La iesire, in foaier, ne astepta regizorul, un om marunt, cu figura de bonom, zambitor, cu o ciocolata in mana, rupta in bucatele, servindu-ne. ne-a intrebat daca dorim sa ne spunem parerea. Sigur ca eu l-am felicitat in felul meu cald, l-am rugat sa continue, mi-a dat o carte de vizita pe care intre timp am ratacit-o punand-o 'bine' de n-am mai dat de ea si-mi pare atat de rau, de n-am cuvinte!
Acestia sunt oamenii de cultura, acesta e genul de spectacole nonconformiste de care are nevoie omul, acestea sunt motivele pentru care un om apreciaza arta: pentru frumos, pentru admirarea frumosului, dar, mai presus de orice, pentru putinta de-a se simti activ in marea ecuatie a participarii la frumosul, moralitatea, iubirea din noi, spre ceilalti oameni.
Despre asemenea teatru n-am mai auzit, nu stiu ce s-a intamplat cu acest regizor minunat. stiu ca anul urmator celui in care am vazut eu piesa a fost anul cultural in Sibiu si nu, nu a fost niciuj spectacol de acest gen.
Mi-as dori pentru astfel de persoane, minoritare, sa avem ochi in locul lor, maini si picioare, gura sa cantam tot ce e frumos si naste frumosul. Acestea sunt adevaratele minoritati, datorita carora, iata, putem trai sentimente de imens sublim!