Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

http://www.criticatac.ro/19162/cum-distrugi-industrie-nefcand-nimic-oltchim-politica-struului/

Cum să distrugi o industrie nefăcînd nimic: Oltchim și politica struțului

Mecanica politică în cazul Oltchim (cunoscută şi sub numele de politica struţului) pare a fi cea universal valabilă în România: ne frîngem mîinile şi aşteptăm că poate trece/ se rezolvă de la sine. Iar dacă nu trece, poate totuşi se rezolvă cumva, ne-nţelegem şi noi ca oamenii – în situaţia dată, cu FMI şi Comisia Europeană.

Acum, politicienii se întrec în a arăta cu degetul unii la alții, acuzîndu-se reciproc de dezastrul pe nume Oltchim. Ponta aruncă pisica în curtea lui Videanu, a lui Vlădescu și a PDL-ului, PDL încearcă să-l transforme în țap ispășitor pe Ponta și Guvernul USL, DD e transformat în vedetă a unei privatizări ratate. Procurorii și DNA intră și ei imediat în joc, ca în orice păruială autohtonă serioasă, în care dacă nu e băgată Procuratura, atunci înseamnă că e plictiseală. În încercarea de a instrumentaliza electoral subiectul Oltchim, se omite că povestea ascensiunii și decăderii combinatului petrochimic se întinde, de fapt, de-a lungul a multe, multe guvernări, cu coloraturi ideologice diferite, dar cu apucături identice. Responsabilitatea nu aparține unui partid politic sau altul, actualului sau fostului guvern, stîngii sau dreptei, ci întregii clase politice, care acum, în loc să-și facă sepuku într-un ritual colectiv, în semn de recunoaștere a vinovăției, pasează pisica dintr-o parte într-alta.
Diferenţa dintre Oltchim şi multe alte întreprinderi româneşti scoase pe piaţă în ultimii mulţi ani e cea dintre o industrie vie şi una muribundă, între o platformă modernă producînd pentru o piață în creștere și un mastodont industrial socialist care nu mai are ce fabrica. Înfiinţat în 1966, Oltchim e un combinat la zi cu tehnologia, iar ceea ce se „fabrică“ pe platforma de la Rîmnicu Vîlcea sînt produse cu mare cerere pe o piaţă în care societatea deţine un semimonopol regional: din Ucraina pînă în Germania, în afară de Oltchim, nu mai există decît un fabricant de PVC (policlorură de vinil) în Ungaria[i] şi unul de oxo-alcooli, polioli etc. în Polonia (deţinut de acţionarul minoritar de la Rîmnicu Vîlcea, PCC SE) şi nimeni care să le producă pe amîndouă. Oltchim deţine 41% din piaţa Europei Centrale pentru sodă caustică şi e al treilea producător de PVC din Europa[ii]. V-aţi pus tîmplărie PVC de maximă calitate? Există mari şanse ca profilele pe care le aveţi în casă să fie Ramplast – una dintre mărcile-lider de pe piaţa românească. Iar Ramplast e produs la Oltchim. Cifra de afaceri a Oltchim a crescut de la 78 milioane euro (echivalent) în 1992 la 528 milioane euro în 2008. Platforma Oltchim reprezintă 65% din activitatea industrială a judeţului Vîlcea. 80% din producție merge la export.
Lanţul trofic al Oltchim
Două sînt materiile prime de bază la Oltchim – etilena şi propilena. (Mai e şi sarea – furnizată de Exploatarea Rîmnicu Vîlcea a Salrom, care şi ea va suferi o lovitură dacă se închide combinatul.) La capacitate maximă, combinatul consumă 10,6 tone/oră de etilenă şi 12.000 de tone de propilenă pe lună. Etilena e un gaz incolor puternic inflamabil, motiv pentru care transportul ei, altfel decît prin conducte speciale, presupune instalaţii de criogenare (în UE, transportul feroviar de etilenă e interzis, iar din cauza condiţiilor speciale de siguranţă, cel rutier e foarte costisitor, şi oricum nu poate fi realizat la nivelul de necesar al combinatului de la Rîmnic). Etilena e materia de bază în producţia de PVC – care reprezintă 35% din activitatea Oltchim.

Şi aici apare lanţul trofic: etilena vine, deci, doar pe conductă. Conducta (care are 60 km şi e funcţională din anii ‘70) leagă Oltchim de Petrochimia Piteşti, care produce etilenă şi propilenă. Etilena şi propilena rezultă din procesarea naftei, care e un amestec inflamabil de hidrocarburi rezultat în urma rafinării ţiţeiului. Nafta e furnizată Petrochimiei de Rafinăria Piteşti – ambele alcătuind Complexul Arpechim, deţinut din 2004 de Petrom. Complexul Arpechim a fost integrat în complexul petrochimic încă din 1971, iar relaţia de interdependenţă dintre diferitele componente ale lanţului de producţie s-a menţinut şi după 1989. Numai că acest sistemul integrat de producţie funcţiona atîta timp cît avea drept unic proprietar statul: în momentul în care unele dintre elementele sale au început să fie privatizate, întreg procesul a început să scîrţîie, supus unei logici de funcţionare complet diferite de cea în care fusese conceput. Asta s-a văzut foarte clar după 2004, cînd a fost privatizat Petrom. Deşi OMV-Petrom n-a ţinut cu tot dinadinsul să primească la pachet şi Arpechim, l-a căpătat la privatizarea Petrom din urmă cu opt ani – cu obligaţia de a menţine funcţionale Rafinăria şi Petrochimia o jumătate de deceniu.

Dependent de unicul său furnizor privat, Oltchim a trebuit să accepte mărirea exponenţială a preţurilor pentru etilenă şi propilenă, în timp ce Petromul restrîngea activitatea la Arpechim, pregătindu-se de închidere. Şi Oltchim tot acumula la o datorie către Arpechim care avea să se ridice la suma de 31 de milioane de euro. Totuşi, pentru că piaţa PVC-ului era în expansiune şi afacerile mergeau bine (între 2004 şi 2006, combinatul a avut profit semnificativ, de 32 milioane euro anual în acest interval), Oltchimul a investit 200 de milioane de euro în retehnologizarea diviziei de policlorură de vinil. A venit, însă, criza şi odată cu restrîngerea pieţei construcţiilor, a scăzut şi cererea de PVC. Nu şi preţul la etilenă. Aşa că la finele lui 2008, inevitabilul se produce: Petrom sistează livrările de materie primă (etilenă şi propilenă) către Oltchim (beneficiarul de bază, care acum avea nevoi limitate). Astfel, Oltchim îşi reduce activitatea în 2008, succesiv cu 20%, apoi încă 20%. Încă are 4.500 de angajaţi (în toamna lui 2012, sînt 2.800), dar intră într-un program de restructurare care ce urma să se finalizeze în 2013 şi care, odată încheiat, se estima că va aduce profituri de 82 milioane de euro. Sindicatul, conducerea şi muncitorii încep să se îngrijoreze – dar în noiembrie 2008 (să ne amintim, e sezon de alegeri) vine în vizită preşedintele României, Traian Băsescu şi le zice: Staţi liniştiţi, ştim ce avem de făcut, în relaţie cu OMV şi cu AVAS.

Într-un final, în 2009, Oltchim a convins Ministerul Economiei să aprobe o linie de credit care să permită cumpărarea de la Petrom a Petrochimiei Piteşti. Deja, la acel moment au devenit vizibile diferenţele de viziune dintre acţionarul majoritar, adică statul român, şi cel minoritar – PCC, în ceea ce priveşte strategia investiţională şi de dezvoltare a companiei, fricţiuni care s-au menţinut de-a lungul timpului, transformîndu-se într-un adevărat război. Poziţia PCC a fost categoric împotriva achiziţiei, pe motiv că Arpechim este o gaură neagră, iar pentru integrarea eficientă a unităţii este nevoie de minim cinci ani, interval în care compania va falimenta. Mai mult decît atît, PCC depune reclamaţie la Comisia Europeană, solicitînd deschiderea unei investigaţii pentru un presupus ajutor de stat, în legătură cu creditul luat de Oltchim de la CEC Bank şi cere Curţii de Apel Bucureşti interzicerea garanţiei EximBank de 50 milioane de euro pentru Oltchim (de fapt, pentru cumpărarea și reparațiile de la Petrochimia Pitești). Astfel, garanţia de stat intră sub lupa Comisiei Europene, iar războiul dintre acţionarul minoritar şi cel majoritar se poartă, de aici înainte, fără mănuşi, cu consecinţe păguboase pentru companie. Poziţia PCC se explică prin faptul că compania polono-germană n-are treabă cu PVC-ul, să se-nchidă, piaţa lui e pe celelalte linii de producţie (cele de electroliză) de la Rîmnicu Vîlcea, unde materia primă se poate aduce din altă parte. Spre deosebire de conducerea companiei, interesată de producţia de PVC, PCC este interesată să cîştige cota pe piaţa de polioli, aceasta fiind şi intenţia din spatele încercării eşuate de a achiziţiona pachetul majoritar al Oltchim în recentul proces de privatizare – obţinerea unei poziţii în topul celor mai mari cinci producători de polioli la nivel european. În acest context, administratorii români au acuzat acţionarii PCC că subminează activitatea combinatului prin metode „securisto-comuniste ale securităţii poloneze“ şi are ca ţintă „distrugerea concurenţei“ (reamintim, PCC SE deţineîn Polonia o societate, Rokita, cu profil de producţie parţial similar cu cel al Oltchim).

Totuşi, în pofida opoziţiei PCC, cumpărarea Petrochimiei are loc în decembrie 2009, contra sumei de 12,9 milioane de euro. Totodată, Oltchim obţine şi o reeşalonare a datoriilor către Petrom pe o perioadă de trei ani. Reparaţiile la Petrochimia au durat pînă în noiembrie 2010, an în care cifra de afaceri a companiei creşte cu 21%, iar pierderile avansează într-un ritm mult mai lent – cu 2% faţă de 2009.

Dar în martie 2011, ce să vezi, Petrom închide Rafinăria Arpechim! Petrom făcuse acest anunţ încă din 2010, prin urmare decizia de închidere nu a fost o surpriză, aşa cum nu reprezenta o surpriză nici impactul închiderii rafinăriei asupra combinatului Oltchim. Cu toate astea, politica struţului este din nou varianta pentru care optează Guvernul României: bagă capul în nisip, se preface că nu aude şi nu vede, în speranţa că sfîntul duh, piaţa liberă sau o minune vor salva situaţia de la dezastru. Astfel că în 2011, cu 1.200 de angajaţi în pragul şomajului la rafinărie, prim-ministrul Emil Boc se dădea de ceasul morţii vorbind despre importanţa rafinăriei pentru Oltchim și a Oltchimului pentru țară. Între timp, Petrom stă cu rafinăria în braţe, în conservare – nu-i trebuie, dar susţine că nu a identificat un cumpărător credibil. Întrebarea care se pune este: de ce nu este statul român un cumpărător credibil? În mai 2011, combinatul Oltchim transmite companiei petroliere Petrom oferta de achiziţionare a rafinăriei Arpechim (să ne-nţelegem, discuţiile despre preluarea rafinăriei datau din 2009). (În aceeași lună mai 2011, cotația la bursă a acțiunilor Oltchim era în creștere și toată lumea aștepta o privatizare anunțată din urmă cu un an.) Dar cam cît de cooperantă ar putea fi, totuşi, o companie privată cu un stat pe care l-a dat deja în judecată la Curtea Internaţională de Arbitraj pentru recuperarea cheltuielilor de ecologizare? Statul român s-a obligat să deconteze lucrările de decontaminare istorică (adică pentru exploatări făcute înainte de privatizare) realizate de Petrom, prin contractul încheiat în 2004; compania a înaintat două notificări de plată, însumînd circa 25 milioane de euro, şi statul e încă dator.

Un an mai tîrziu (!), în 2012, situaţia nu evoluase deloc, în schimb Guvernul României îşi asuma în faţa FMI şi a Băncii Mondiale angajamentul că nici Oltchim, nici guvernul „nu vor achiziţiona active ale rafinăriei Arpechim înainte de privatizare“, prevăzînd în mod explicit încheierea unui protocol între SC OMV Petrom şi Ministerul Economiei privind opţiunea de achiziţionare de active ale Rafinăriei Arpechim deţinute de Petrom. În acelaşi timp, pe 27 iunie 2012, în urma unei pichetări sindicale, Ministerul Economiei semna cu sindicatele din Oltchim un protocol în care se jura că negociază deja cu Petrom „răscumpărarea“ Rafinăriei Arpechim.

Aviz favorabil de la UE – şi ce dacă? Şah şi mat în lupta dintre acţionari
Anul acesta, Comisia Europeană şi-a dat acordul pentru conversia în acţiuni a creanţelor Agenţiei de Valorificare a Statului (AVAS). Soluţia măririi capitalului fusese imaginată încă în 2009, considerîndu-se că problema în relansarea combinatului venea din capitalul social foarte mic (doar 9 milioane de euro[iii]). Doar că în februarie 2009, şi pe fondul acuzaţiilor lansate de PCC, „noul“ guvern s-a gîndit că Bruxelles-ul ar putea privi această conversie drept ajutor de stat, deci s-au dus cu jalba în proţap la Comisia Europeană. Iar răspunsul acesteia a venit trei ani şi patru guverne româneşti mai tîrziu, în martie 2012… E lungă coada la UE şi nu se face să-i grăbim pe stimabili… În tot acest răstimp, de la solicitarea avizului de la Comisia Europeană pînă la primirea lui şi după aceasta, nimeni nu s-a preocupat de negocierea cu acţionarii minoritari pentru a se ajunge la un consens favorabil ambelor părţi, deşi divergenţele de viziune dintre PCC şi fondul de investiţii Carlson Ventures, pe de o parte, şi acţionarul majoritar, pe de alta, erau bine cunoscute. După primirea avizului, în martie anul acesta, energiile politice au fost absorbite de moţiunea de cenzură, de schimbarea Guvernului şi apoi de acţiunea de suspendare a Preşedintelui. Aşa se face că la Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) din 10 septembrie, cei peste 33% minoritari au respins majorarea de capital, care trebuie aprobată de două treimi din acţionariat. Dacă s-ar fi aprobat majorarea de capital, PCC (plus Carlson Ventures) ar fi ajuns să deţină doar 2% din acţiuni, iar influenţa sa în procesul de decizie ar fi scăzut considerabil. A nu se omite faptul că în 2007, PCC a a preluat 1% din pachetul de acţiuni de pe Bursă, dar a ajuns să-şi majoreze pachetul de acţiuni după ce în 2008 Guvernul Tăriceanu a decis diminuarea capitalului social al combinatului Oltchim cu 100 milioane de euro. Adunarea Generală a aprobat diminuarea capitalului şi, astfel, PCC a ajuns să deţină 12,9% din acţiuni, fără a plăti un leu în plus, și a continuat să achiziţioneze participații de pe Bursa de Valori Bucureşti (de la SIF Oltenia, mai precis). Aşa se face că, după ce a stat trei ani după avizul Comisiei Europene, Guvernul României s-a trezit azi în imposibilitatea de a implementa majorarea de capital, pentru că… surpriză, surpriză, acţionarii minoritari nu sînt de acord.

În august, a venit Fondul Monetar Internaţional cu „cioc, cioc, aţi zis că privatizaţi Oltchim în septembrie“ (atenţie, privatizarea era restantă din aprilie, conform calendarului convenit de FMI cu Guvernul Boc). Pe urmă, a venit și Comisia Europeană să spună: Vindeți acțiunile separat de creanțe! În absenţa mijloacelor circulante (mai exact, o linie de finanţare care să permită realimentarea cu energie şi materii prime, fiindcă la rata de îndatorare pe care o avea – din motive explicate –, nimeni nu mai păsuia combinatul, darămite să-i dea vreun credit), Oltchim a ajuns la privatizarea așteptată de doi ani funcţionînd în avarie şi plin de datorii.

În mod normal, Guvernul ar fi trebuit să-şi pună cenuşă în cap pentru vastul circuit de indecizii şi să ceară o amînare a privatizării de la FMI (opiniile generale ale celor în temă cu subiectul sugerează că o licitare mai aşezată şi asigurarea unui capital de lucru ar putea da o şansă Oltchim). Doar că, în mod evident, nu are curajul s-o facă. La fel cum nu e în stare să înfrunte Comisia Europeană în privinţa „ajutorului de stat“ pe care l-ar putea reprezenta oferirea unei linii de finanţare către combinat. Soluţia e în acelaşi spirit al lui „o să se rezolve“: amînarea prin mimarea privatizării – de aici, preferinţa pentru un licitator care oferea o sumă mai mare, dar negarantabilă, în locul unuia reprezentînd versiunea mică, locală şi de avarie a idealului (Chimcomplex Borzeşti).
Căpuşele, unde sînt căpuşele?

Experienţa românească a „privatizărilor“ spune că în aceste cazuri trebuie neapărat să fi existat nişte căpuşe – ca şi un profitor în carne şi oase, de preferat directorul companiei.

Ziarul financiar publică o listă cu firme contractoare ale Oltchim care au făcut profit în timp ce combinatul înregistra pierderi. Sînt, cele mai multe, companii născute din externalizarea de către Oltchim a unor servicii (de mentenanţă, de proiectare etc.). Dar. Pentru ca firmele care execută lucrări pentru Oltchim sau prestează servicii societăţii să poată fi calificate drept „căpuşe“, ar trebui aduse dovezi nu că lucrările şi serviciile au fost externalizate (şi Uzinele Dacia au externalizat, şi Romtelecom, ba chiar şi OMV-Petrom) unor companii la care Oltchim deţine acţiuni, ci că aceste lucrări şi servicii au fost: 1) inutile, şi/ sau 2) facturate la preţuri mult peste cele ale pieţei. Că în 2008, pe cînd Oltchim încă funcţiona la capacitate maximă şi avea o cifră de afaceri de aproape 600 de milioane de euro, o firmă care face izolaţii cisterne şi lucrări de reparaţii, la care Oltchim are 30% din acţiuni, avea cu societatea petrochimică contracte în valoare de 7 milioane de euro, reprezentînd 33% din cifra de afaceri a respectivei societăţi, nu e un indiciu de căpuşism. (Combinatul şi-a vîndut sau a încercat să-şi vîndă participaţiunile la aceste societăţi rentabile ca să-şi acopere din datorii.)

Însumate, contractele cu firmele în cauză par ridicole comparativ cu îndatorarea Oltchim.

Mult mai credibilă – şi pomenită la unison de reprezentanţi ai statului (chiar dacă nu cu totul credibili ei înşişi, ca Liviu Pop) şi de sindicate (liderul Cartel Alfa, Bogdan Hossu, într-un interviu pentru CriticAtac) – este versiunea în care căpuşarea s-a produs în procesul de distribuţie a produsului finit. Mai exact, pe cînd avea producţia limitată la cîteva procente din capacitate (prin închiderea Rafinăriei de la Arpechim), Oltchim vindea cu plata la trei ani (în loc de 90 de zile). Prin contracte aprobate de Consiliul de Administraţie, ai cărui membri sînt numiţi politic (ca reprezentanţi ai Ministerului Economiei), nu de directorul Oltchim.

Cine e în spatele acestor contracte nu se ştie – Mihai Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim, spune că firmele căpuşă nu sînt treaba sindicatului, că nu ştie, nu se bagă. Bogdan Hossu spune că liderii de sindicat nu se bagă pentru că vor să-şi păstreze poziţia şi salariul, iar în cazul concret al lui Diculoiu, pentru că sindicalistul de la Oltchim a crezut întotdeauna că „se rezolvă“, că fiecare schimbare politică va aduce dorinţa de rezolvare a problemei (căci după ce ţi-au promis-o şi prim-miniştrii, şi preşedintele ţării…). Dar pierderile în sine sînt la fel de simple: 84 euro/ MwH plătiţi la Electrica atunci cînd ALRO Slatina (companie privată) plătea între 114 şi 214 lei/ MwH, monopolul CET Govora pe aburul industrial furnizat – din cauză că Oltchim nu-şi permitea cumpărarea unei centrale termice proprii, investiţii majore pe timp de criză acoperite doar de promisiuni guvernamentale…

Cine plăteşte preţul?

Singurii care plătesc un preţ greu pentru aceste eşecuri în lanţ, descrise mai sus, sînt muncitorii de la Oltchim, care nu şi-au luat salariile de două luni şi ale căror perspective sînt sumbre, precum şi cei în jur de 7.000 de angajaţi din industriile pe orizontală care vor fi afectaţi în cazul reducerii activităţii sau închiderii Oltchim (conform estimării lui Mihai Diculoiu, lider sindical, într-un interviu pentru CriticAtac). Pe fondul tensiunii, o parte dintre muncitori au demarat acţiuni de protest îndreptate împotriva lui Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim. Cu toate astea, nu pare să existe nici o diferenţă semnificativă între revendicările sindicatului şi cele ale muncitorilor răzvrătiţi: şi unii, şi alţii au ca obiectiv primirea plăţilor compensatorii în cazul eventualelor concedieri de după privatizare. Diferenţa este una de tonalitate şi stil de negociere, nu de conţinut: muncitorii nemulţumiţi cred că prin recursul la proteste îşi maximizează şansele de a primi plăţile compensatorii, cerînd asigurări şi răs-asigurări în acest sens de la diferiţi oficiali. Totuşi, în ianuarie 2011 (înainte, deci, de intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii) s-a semnat un contract colectiv de muncă valabil pe o perioadă de patru ani, care prevede plăţi compensatorii în valoare de 18 salarii medii brute (valoarea acestuia este de 2.900 lei, în 2011 sindicatul obţinînd o majorare salarială de 50%[iv]). Din punct de vedere legal, acţionarul majoritar al Oltchim de după privatizare va prelua şi contractul colectiv de muncă în vigoare. Acest lucru va pune la adăpost pe termen scurt salariaţii Oltchim, care îşi vor primi salariile compensatorii, dar nu şi soarta complexului petrochimic din România şi a industriei româneşti în general. Cînd funcţionează la capacitate maximă, 80% din producţia Oltchim e destinată exportului, situîndu-se în topul primilor zece exportatori ai României, iar încetarea activităţii ar afecta serios balanţa comercială a României şi deficitul comercial. Dar nimeni nu e preocupat de asta, toţi actorii din sistem îşi urmăresc agenda lor îngustă şi imediată: Guvernul și politicienii – protejarea funcționarilor incompetenți care s-au perindat la Ministerul Economiei și la Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, îndeplinirea angajamentelor faţă de FMI, liniște dinspre Comisia Europeană și acumulare de capital electoral prin pasarea pisicii moarte; muncitorii – salariile compensatorii; acționarii minoritari – protejarea propriilor interese în cotele de piață.

Combinaţia dintre politica struţului, tactica amînării şi presiunile exercitate de acţionarul minoritar s-a dovedit a fi cum nu se poate mai contraproductivă: un combinat de succes a ajuns, în acest moment, în stare de comă avansată. Acest lucu nu este nici rezultatul ineficienţei economice a combinatului, nici al „distrugeriii creatoare“ a capitalismului: este pur şi simplu rodul lipsei de viziune economică, al unor privatizări anterioare făcute alandala şi al lipsei de voinţă politică a diferitelor guverne în soluţionarea problemei. Cazul Oltchim nu era lipsit de soluţii, aşa cum pare acum, dar amînarea deciziilor pînă în ceasul al doisprezecelea a făcut ca toate deciziile aparent bune să fie proaste. Cine plăteşte preţul pentru asta? Pînă una, alta, singurul capital protejat e cel electoral.

Cei care-și imaginează că a existat o conspirație în punerea pe butuci a Oltchimului creditează guvernele transpartinice, de la Năstase la Ponta trecînd prin Emil Boc și toți miniștrii său ai Economiei, cu o capacitare de management conspiraționist de care mai mult ca sigur nu au fost în stare.

Odată ce combinatul nu mai putea controla relația cu furnizorul său unic de etilenă, trebuia luată o decizie, din cîteva variante posibile:

1. Achiziția urgentă a Complexului Arpechim (Rafinăria plus Petrochimia).

2. Achiziția Petrochimiei și punerea la punct a unei linii de import de nafta (în 2002, oricum, România importa 4.000 de tone de nafta anual, iar în 1995 importa de șapte ori mai mult).

3. În loc de investiții în retehnologizarea liniei de PVC, fie închiderea ei (și tăierea cordonului ombilical care face/ făcea Oltchim dependent de Arpechim; conform liderului de sindicat Diculoiu, asta ar fi însemnat concedierea a trei sferturi dintre angajați, dar dezvoltarea ulterioară a diviziilor de polioli, oxo-alcooli etc. ar fi permis reangajarea unora), fie restrîngerea la producția de policlorură din clorură de vinil importată.

N-a fost luată nici o decizie, soluția a fost doar promisă.

Totul se învîrte în jurul alegerii de a continua producția de PVC: acționarul minoritar PCC a făcut tot posibilul să blocheze dezvoltarea liniei de PVC, mult-hulitul fost (timp de două decenii) director de la Oltchim, Constantin Roibu, a mers orbește pe ideea rentabilității pe termen lung a producției de PVC, garantată de nimic altceva decît promisiunile guvernamentale. „Stați liniștiți, știm ce avem de făcut…“ A fost un joc la ruleta rusească. Acum, rămîne de văzut dacă statul va obține la cacealma amînarea de care are nevoie, dacă va tăia nodul gordian (a fi sau a nu fi PVC?), dacă va pregăti privatizarea dînd combinatul în administrare privată care să producă temporar în regim de lohn (cu materia primă importată)… Dacă…

________________________

[i] E vorba de BorsodChem (Kazincbarcika), actualmente (din 2011) deținută de compania chineză Wanhua Industrial Group Inc. În 2009, cifra de afaceri a BorsodChem a fost de 627 milioane de euro, foarte apropiată de potențialul Oltchimului. Combinatul maghiar, construit în 1963, a fost privatizat în etape: management privat din 2009, vînzare de participații către Wanhua în 2010 și cedare a întregului pachet de acțiuni începînd din februarie 2011.

[ii] Policlorura de vinil (PVC) se produce prin polimerizarea clorurii de vinil, care la rîndul ei are drept materii prime etilena și clorul. În combinatele petrochimice, clorul (gaz) se obține din electroliza sării, din care rezultă de asemenea soda caustică și hidrogenul (gaz). De aceea, combinatele care produc PVC sînt de asemenea producători importanți de sodă caustică și hidrocloruri, cu piețe de desfacere diferite de ale policlorurii de vinil, ceea ce le protejează de variațiile unei piețe unice.

[iii] Asta explică de ce rata de îndatorare a Oltchimului pare acum astronomică: ea se calculează împărțind creditele restante la capitalurile proprii, care sînt alcătuite din capitalul social, rezervele reprezentînd maxim 50% din capitalul social și profitul/ pierderile din exercițiile fiscale anterioare. Pentru o companie cu 600 de milioane cifră de afaceri, capitalul social al Oltchim e penibil – iar rata de îndatorare pare (s-ar putea să nu fie) mortală.

[iv] Fondul de salarii la Oltchim reprezintă circa 50 milioane de euro pe an, 10% din cifra de afaceri, un raport considerat economic valabil. Majorarea de salarii s-a obținut în contextul desființărilor, prin noul Cod al Muncii, a grupelor de muncă de risc crescut (munca în petrochimie presupune expunerea la substanțe cancerigene).