http://www.criterii.ro/index.php/en/national/8761-niste-golani

Dacă Dinu Săraru a scris romanul "Nişte ţărani", eu ar trebui scriu unul intitulat "Nişte golani".

Personajele ar fi inspirate de golanii clasei politice vâlcene, de genul acela de gunoaie umane care ajung să ne reprezinte şi chiar să ne conducă vremelnic, căţărându-se pe o scară alcătuită din trupuri de ziarişti locali.

Poate vi se pare fantasmagorică imaginea, dar eu chiar aşa îi văd pe aceşti nenorociţi, îi văd cum urcă scara politicii punând o talpă pe spinarea lui Petre Tănăsoica, apoi o talpă pe grumazul lui Romeo Popescu, încă una pe omoplatul lui Silviu Popescu, după aceea încă una pe coastele lui Tiberiu Pîrnău, apoi încă o talpă pe occipitalul meu, până sus, sus de tot, la demnităţi de lideri şi consilieri, de făcători şi desfăcători de afaceri şi destine.

Îmi e o scârbă de ei încât adeseori după ce scriu un articol sau realizez o emisiune simt nevoia să vomit, dar îmi înghit voma fiindcă sunt ziarist.

Sunt ziarist de provincie şi trebuie să scriu despre ei, "să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”, vorba lui Eminescu.

Golani, golani, golani  cu aere de inşi providenţiali, goi pe dinăuntru de îi ia vântul, sfertodocţi şi mişei, prostia fiindu-le egalată doar de egoismul şi îngâmfarea cu care ne binecuvântează zilnic.

Cu indivizii ăştia trebuie să semnez eu contracte de imagine, lor trebuie să le public  comunicatele inepte, să le sorb declaraţiile imbecile, iarăşi şi iarăşi, cu fiecare ciclu electoral, ca într-un carusel al morţii spiritului şi al nebuniei depline.

Rareori, printre ei, câte un om muncitor, care umbla cocoşat de griji, căruia nu îi arde de miştouri şi aroganţe. Rareori câte unul care să fi pus cărămidă pe cărămidă sau filă de carte peste filă de carte, ori măcar gest generos lângă gest generos.Rareori câte unul pătruns de grijă şi responsabilitate, modest şi aşezat, conştient de limitele şi vremelnicia lui.

În rest, nişte putori pe care dacă aş putea le-aş schimba imediat cu fauna de pe centură, fiindcă un partid al curvelor de profesie ar face mai puţin rău decât fac aceşti derbedei.

Iar noi, noi ziariştii suntem treptele scării lor de carne şi oase pe care urcă şi iar urcă până la cerurile putrede ale puterii corupte.

Ptiu, lua-v-ar naiba să vă ia !

 Lua-v-ar  are cratime, golanilor.

#25622: - Nişte golani 

http://www.criterii.ro/

Dacă Dinu Săraru a scris romanul "Nişte ţărani", eu ar trebui scriu unul intitulat "Nişte golani".

Personajele ar fi inspirate de golanii clasei politice vâlcene, de genul acela de gunoaie umane care ajung să ne reprezinte şi chiar să ne conducă vremelnic, căţărându-se pe o scară alcătuită din trupuri de ziarişti locali.

Poate vi se pare fantasmagorică imaginea, dar eu chiar aşa îi văd pe aceşti nenorociţi, îi văd cum urcă scara politicii punând o talpă pe spinarea lui Petre Tănăsoica, apoi o talpă pe grumazul lui Romeo Popescu, încă una pe omoplatul lui Silviu Popescu, după aceea încă una pe coastele lui Tiberiu Pîrnău, apoi încă o talpă pe occipitalul meu, până sus, sus de tot, la demnităţi de lideri şi consilieri, de făcători şi desfăcători de afaceri şi destine.

Îmi e o scârbă de ei încât adeseori după ce scriu un articol sau realizez o emisiune simt nevoia să vomit, dar îmi înghit voma fiindcă sunt ziarist.

Sunt ziarist de provincie şi trebuie să scriu despre ei, "să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”, vorba lui Eminescu.

Golani, golani, golani  cu aere de inşi providenţiali, goi pe dinăuntru de îi ia vântul, sfertodocţi şi mişei, prostia fiindu-le egalată doar de egoismul şi îngâmfarea cu care ne binecuvântează zilnic.

Cu indivizii ăştia trebuie să semnez eu contracte de imagine, lor trebuie să le public  comunicatele inepte, să le sorb declaraţiile imbecile, iarăşi şi iarăşi, cu fiecare ciclu electoral, ca într-un carusel al morţii spiritului şi al nebuniei depline.

Rareori, printre ei, câte un om muncitor, care umbla cocoşat de griji, căruia nu îi arde de miştouri şi aroganţe. Rareori câte unul care să fi pus cărămidă pe cărămidă sau filă de carte peste filă de carte, ori măcar gest generos lângă gest generos.Rareori câte unul pătruns de grijă şi responsabilitate, modest şi aşezat, conştient de limitele şi vremelnicia lui.

În rest, nişte putori pe care dacă aş putea le-aş schimba imediat cu fauna de pe centură, fiindcă un partid al curvelor de profesie ar face mai puţin rău decât fac aceşti derbedei.

Iar noi, noi ziariştii suntem treptele scării lor de carne şi oase pe care urcă şi iar urcă până la cerurile putrede ale puterii corupte.

Ptiu, lua-v-ar naiba să vă ia !

 Lua-v-ar  are cratime, golanilor.

 SI EU LE-AS SPUNE GAINARI PADUGHIOSI SI RAIOSI, CARE-I DOARE-N CUR SI SUNT MIMOZE SCLIFOSITE PROSTITUATE, SA LE-O DAM SI NOI...

#25622: - Nişte golani 

http://www.criterii.ro/i

Dacă Dinu Săraru a scris romanul "Nişte ţărani", eu ar trebui scriu unul intitulat "Nişte golani".

Personajele ar fi inspirate de golanii clasei politice vâlcene, de genul acela de gunoaie umane care ajung să ne reprezinte şi chiar să ne conducă vremelnic, căţărându-se pe o scară alcătuită din trupuri de ziarişti locali.

Poate vi se pare fantasmagorică imaginea, dar eu chiar aşa îi văd pe aceşti nenorociţi, îi văd cum urcă scara politicii punând o talpă pe spinarea lui Petre Tănăsoica, apoi o talpă pe grumazul lui Romeo Popescu, încă una pe omoplatul lui Silviu Popescu, după aceea încă una pe coastele lui Tiberiu Pîrnău, apoi încă o talpă pe occipitalul meu, până sus, sus de tot, la demnităţi de lideri şi consilieri, de făcători şi desfăcători de afaceri şi destine.

 Îmi e o scârbă de ei încât adeseori după ce scriu un articol sau realizez o emisiune simt nevoia să vomit, dar îmi înghit voma fiindcă sunt ziarist.

Sunt ziarist de provincie şi trebuie să scriu despre ei, "să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”, vorba lui Eminescu.

 Golani, golani, golani  cu aere de inşi providenţiali, goi pe dinăuntru de îi ia vântul, sfertodocţi şi mişei, prostia fiindu-le egalată doar de egoismul şi îngâmfarea cu care ne binecuvântează zilnic.

Cu indivizii ăştia trebuie să semnez eu contracte de imagine, lor trebuie să le public  comunicatele inepte, să le sorb declaraţiile imbecile, iarăşi şi iarăşi, cu fiecare ciclu electoral, ca într-un carusel al morţii spiritului şi al nebuniei depline.

 Rareori, printre ei, câte un om muncitor, care umbla cocoşat de griji, căruia nu îi arde de miştouri şi aroganţe. Rareori câte unul care să fi pus cărămidă pe cărămidă sau filă de carte peste filă de carte, ori măcar gest generos lângă gest generos.Rareori câte unul pătruns de grijă şi responsabilitate, modest şi aşezat, conştient de limitele şi vremelnicia lui.

În rest, nişte putori pe care dacă aş putea le-aş schimba imediat cu fauna de pe centură, fiindcă un partid al cu_rvelor de profesie ar face mai puţin rău decât fac aceşti derbedei.

Iar noi, noi ziariştii suntem treptele scării lor de carne şi oase pe care urcă şi iar urcă până la cerurile putrede ale puterii corupte.

Ptiu, lua-v-ar naiba să vă ia !

 Lua-v-ar  are cratime, golanilor.