Demiterea directorului juridic CPR pt. deservicii aduse profesiei

 În 2011 Ministerul Educației a dat un ordin prin care lăsa să se înțeleagă că psihologii din școli nu sunt psihologi. În 2013 Colegiul Psihologilor a emis o hotărâre prin care evaluările efectuate în spitale (de exemplu) nu mai pot fi transmise mai departe, astfel încât beneficiarii sunt reevaluați în fiecare instituție în parte, ceea ce Organizația Mondială a Sănătății consideră a fi o retraumatizare, dar noi stabilim printr-un act legal emis de un jurist în numele psihologilor. În 2015 am lucrat la o procedură comună cu principalele instituții cu care colaborez eu, dar a venit alt Ministru al Educației, a schimbat regulile, totul trebuia luat de la capăt, iar eu n-am mai avut puterea să mai reiau totul. În 2016 președintele Colegiului Psihologilor a fost trimis în judecată de către DNA și schimbat, însă nici până acum nu s-a clarificat cum institutul susținut de dumnealui s-a cam înființat prin blocarea activității școlilor, a spitalelor, a DGASPC-urilor etc. (deși cu sau fără acel institut, vom mai avea mult de lucru până să ajungem la formări și competențe standardizate, adică valabile în egală măsură pentru toți cei care le-au obținut cu mulți ani în urmă, după ultimele reguli și după cele înspre care tindem de aici înainte). Încă nu îmi dau seama dacă într-adevăr suntem pe drumul spre o normalitate în care toate eforturile se fac într-o unică direcție comună după negocieri asumate în mod autentic, însă pentru prima dată în viața mea nu mă mai simt un psiholog, ci un învins al istoriei în care încurajarea privatizărilor s-a făcut pe seama instituțiilor statului și pe sufletele românilor - asta simt eu și îmi pare rău dacă jignesc pe cineva sau dacă înțeleg ceva greșit din realitatea care așa ajunge la mine. Colegii mei psihologi au găsit deocamdată niște soluții comune și vom vedea dacă vor fi mai bune după ceva vreme în care se va lucra la ele, însă eu s-ar putea să rămân doar un profesor, fiindcă azi cel puțin așa mă simt... 
... încă de la primele cursuri de dezvoltare personală din SPER, de prin 2001, am ajuns la o concluzie pe care o rețin și acum, într-o formă mai adecvată prezentului: „existăm pentru a evolua prin și către tot binele posibil” ... Acum acesta e tot binele posibil pentru mine, ce-o mai fi mai departe om trăi și-om vedea. 
Eu totuși simt nevoia să iau o pauză. (Chiar dacă văd și partea bună a lucrurilor: la primul meu curs am rupt niște bețe de bătut toba fiindcă în echipă oamenii mai mult se certau decât să lucreze și ei s-au oprit, iar eu, deși n-am făcut prea multe schimbări în bine, de atunci nu m-am schimbat prea mult nici în mai rău, deci conflictele exterioare nu m-au năpădit chiar de tot ... )
Cine mai suntem noi și ce mai vrem? Poate că vrem un centenar în care să celebrăm nu numai oprirea războiului de acum 100 de ani, ci și oprirea dezbinării din zilele noastre...
... Nu avem cum să ne împăcăm cu toată lumea. Sunt oameni atât de neoameni încât nu-i poți ierta decât în sufletul tău și-n fapte rămâi doar în aceeași viață în care Dumnezeu încă ne mai rabdă pe toți și ... putem căuta soluții care deși n-au cum să ne mai împace prea curând sau vreodată, totuși ne eliberează și de-o permanentizată războire - când voi fi văzut că se întâmplă asta în neamul meu de români, atunci voi putea spune că psihologii și-au înțeles menirea și și-au făcut bine treaba ...