Demiterea directorului juridic CPR pt. deservicii aduse profesiei

„Psihologul” noul organ al APR şi CPR ... şi alte amănunte de la Adunarea Generală APR

Cu ocazia ultimei conferinţe naţionale desfăşurate la Iaşi (23-26 sept 2010) am aflat un lucru cu adevarat uimitor ... APR şi CPR au organ ... şi nu unul oarecare ci unul numit „Psihologul”. Este vorba bineînţeles de revista cu acelaşi nume lansată cu această ocazie care se doreşte a fi „organul” oficial al celor două ... Oricum numele spune multe şi ne poate da o bună ideea despre modul în care cele două, hai să le zicem „instituţii”, îi văd pe cei care constituie practic toată baza lor - psihologii – ei sînt doar organe ... ca să nu spunem altfel.

Trecînd peste această introducere să spunem că odată cu Conferinţa Naţională de Psihologie, a avut loc şi un fel de Adunare Generală a Asociaţiei Psihologilor din România (APR). Spun „un fel” pentru că o astfel de adunare se convoacă pentru membrii asociaţiei şi sincer nu ştiu cîţi din cei prezenţi în sală (să zicem 70 de persoane maxim) mai sînt membri de facto (adică au cotizaţia achitată la zi).

Domnul Mircea Miclea a făcut o prezentare în mare a problemelor cu care se confruntă la ora actuală APR şi a unor eventuale soluţii:
1. Deficitul financiar
2. Desfiinţarea APR
3. Redefinirea APR
4. Organizarea Adunării Generale a APR odată cu cea a CPR (Colegiul Psihologilor)
5. Apariţia unui „organ” oficial al APR

1. Deficitul financiar

După cum spunea domnul Mircea Miclea, actualul preşedintele APR, la preluarea asociaţiei, în 2006, asociaţia prezenta un deficit financiar de vreo 20.000 Ron, actualmente el fiind redus la vreo 5.000 de ron care urmează să fie acoperiţi dintr-o sponsorizare sau ceva de genul asta.2.

2. Desfiinţarea APR

La ora actuală APR a ajuns într-o situaţie ingrată – a ramas practic fără membri. Din cei aproximativ 4600 de membri înscrişi, în septembrie 2010 plătiseră cotizaţia circa 80. În plus, faptul că CPR a preluat atribuţiile principale, face ca APR să aibă o problemă de existenţă. Psihologii pe de o parte cotizează la CPR, iar pe de altă parte se înscriu în asociaţiile de ramură, deoarece consideră că sînt mai bine reprezentaţi acolo. În felul acesta APR a ajuns sa nu mai reprezinte nimic pentru psihologi.
Drept urmare una dintre soluţii ar fi desfiinţarea APR şi preluarea de către a CPR a patrimoniului şi a atribuţiilor.

Ca o concluzie la cele de mai sus ce am putea spune ? Ar fi faptul că trecerea „în umbră” a APR a fost nu tocmai întîmplătoare, ea s-a făcut cu bună ştiinţă în momentul în care s-a creat legea 213/2004. În majoritatea ţărilor, destinele psihologilor sunt păstorite de asociaţii profesionale, peste tot existînd cîte o asociaţie naţională care îi reuneşte şi care nu are rol doar de reprezentare ci şi de reglementare. La noi s-a preferat în schimb crearea unei noi „instituţii”, inspirată din cea a medicilor, avînd în spate o lege stupidă şi nişte concepţii pe măsură. E greu de spus de ce s-a preferat această formulă – în fond se putea stabili prin aceeaşi Lege ca APR să fie organizaţia reprezentativă a psihologilor. De ce nu s-a dorit asta ? Poate pentru că cei care au condus-o timp de cîţiva ani şi nu au făcut decît să coorganizeze odată la 2 ani o conferinţă naţională, să poată „renaşte” într-o nouă organizaţie, mai dictatorială, şi al cărei scop unic este să facă bani pentru cei care o conduc. Pentru că să fim serioşi … în 7 ani de funcţionare CPR nu a produs nimic decît reglementări stupide prin care se încearcă crearea unui monopol, plus o clădire în construcţie. Dincolo de astea, singura raţiune a existenţei acestei organizaţii sînt BANII. Atît şi nimic mai mult. Este unicul interes al acestei organizaţii şi asta se datorează oamenilor care o conduc. De altfel şi comportamentul „organizaţional” este asemenea proaspăt îmbogăţiţilor, a buticarilor care după ce au început să producă bani din comerţ, au avut ca primă grijă, nu investiţiile în dezvoltarea afacerilor ci cumpararea de maşini şi case. Asta a făcut şi Colegiul cînd a început să aibă ceva bani … şi-a tras un sediu de minim 1 milion de euro

Pînă la urmă, soluţia existenţei pe mai departe a APR constă tocmai în ruperea de CPR, în „divorţul” dacă vreţi de această organizaţie, la umbra căreia nu creşte nimic. Dacă avem în vedere că, conform legii sale de organizare, Colegiul ar trebui să se ocupe doar de psihologii cu liberă practică, şi ştind foarte bine că aceeaşi lege defineşte 3 tipuri de psihologi (Art. 6), libera practică fiind doar una din formele de exercitare a profesiei, atunci APR ar fi trebuit să devină o organizaţie a psihologilor, a TUTUROR psihologilor. APR ar fi trebuit să fie acea asociaţie care să apere şi să reprezinte pe toţi psihologii, inclusiv împotriva Colegiului, atunci cînd acesta încalcă şi abuzează de propria lege de funcţionare. Din nefericire asta nu s-a întimplat, poate şi pentru faptul că cei care au fost aleşi ca să conducă APR au fost simultan şi membri cu funcţii în CPR, deci nu au avut nici un interes să-şi dea cu stîngu-n dreptu. Faptul ca abia acum, pe ultima sută de metri s-a sesizat că totuşi asta generează o anumită incompatibilitate, un conflict de interese dacă vreţi, nu este de natură să remedieze situaţia.

Un alt element despre care cred ca a contribuit la decăderea acestei organizaţii a fost şi faptul că cei care au condus-o au considerat că pot face asta ca şi cum APR ar fi propria moşie. Nu au existat niciodată cred nişte bilanţuri publice privind finanţele asociaţiei, deşi acest lucru ar fi trebuit să fie ceva normal. În plus, cei de acolo au considerat întotdeauna că ei doar trebuie să ia, fără să ofere nimic în schimb. Poate că în anii 90 acest lucru mergea, dar după 2000 a devenit tot mai dificil. Nu poţi să pretinzi la nesfîrşit nişte cotizaţii, iar în schimb să oferi doar calitatea de membru al asociaţiei. Şi mai e ceva destul de curios – deşi psihologii practicieni plătesc şi ei cotizaţii (le plăteau mai bine zis) ei practic nu sunt reprezentaţi, conducerea deţinînd-o cei proveniţi din mediul academic, şi care, din păcate, nu prea mai au habar ce se întîmplă în psihologia reală, cea de zi cu zi, în care banii se cîştigă cu greu. Din păcate situaţia este relativ similară şi la CPR.

Personal, deşi nu doresc ca APR să dispară, nu cred totuşi că are şanse prea multe de supravieţuire. Asta în condiţiile în care practic nu-şi cunoaşte menirea, sau nu vrea să facă nimic pentru a o îndeplini. Situaţia în care s-a ajuns nu cred că este de bun augur, iar şansele de redresare destul de mici.

http://www.psihologiaonline.ro/noutati-mainmenu-50/545.html?task=view