România-Norvegia, împreună pentru copiii Bodnariu

Sunt îngrozită despre felul în care se comportă o instituție ce pretinde că apără drepturile copiilor într-o țară pe care o credeam democratică. Nu se știe unde sunt duși acești copii, ce se întâmplă cu ei mai târziu, ce garanții există că le va fi mai bine decât în familia biologică. Nu înțeleg cum definește legea norvegiană abuzul, nu înțeleg nici interdicția părinților de a vorbi, obligația de a păstra tăcerea, tot atâtea întrebări care ridică suspiciuni grave legate atât de bunele intenții ale serviciului norvegian de protecție a copilului, cât și de măsura în care modalitățile efective de procedură răspund cu adevărat valorilor europene de apărare ale dreptului omului și ale copilului. Cum se poate justifica în cazul de față separarea copiilor? Câteva palme date la fund sunt mai traumatizante decât această separare? Avem a face în cazul de față, și foarte probabil în altele de aceeași speță, care ies acum la iveală, cu înlocuirea unui încă nedovedit abuz cu un altul real și infinit mai grav.