DEMNITATE SI ONOARE, FARA PLICURI IN SPITALE!

#194: PRO DEMINITATE - Re: Re: Re: Re: Re: Imi iubesc profesia, nu doresc sa iau spaga. 

 Sarut mana, Doamna! Aveti dreptate. Orice viata e inestimabila, orice om merita o sansa. O sansa la viata, la tratamente, la a ajunge in cea mai buna forma pe care o poate atinge. Orice viata e unica, e irepetabila. Doamna, eu stiu aceste lucruri. Si ca multi oameni ajung bolnavi de saracie, din ignoranta, nu fiindca sunt betivi, desfranati, drogati etc. Am tratat si din acestia. Chiar daca ma injurau, miroseau, tipau. Stiu. Dar Dumneavoastra ma credeti ca tot ce pot eu sa fac e sa spun mai departe si sa sper ca poate cineva, undeva, candva, va tine cont? Eu sunt doar un om, un om cu slabiciuni, cu indoieli, cu frici, cu esecuri, cu neimpliniri, cu dureri, cu frustrari, cu regrete. Pe toate acestea, le port in mine, cu mine, incerc sa le ascund cand am pacienti. Si reusesc cat au nevoie de mine ca medic. Stiti care e una dintre putinele bucurii si impliniri din profesia mea? Ma bucur ca ii salvez, dar asta mi-e menirea, insa o mult mai mare bucurie simt cand oamenii au incredere in mine... Si oamenii cu care ma intalnesc imi pun frecvent sufletele pe tava... Odata cu boala, ma fac partas si la vietile lor. Stiti care e cea mai mare temere a mea? Nu ca va veni DNA-ul, ci ca atunci cand voi intra in sala de operatie, imi voi aminti povestile, emotiile, le voi vedea chipurile... Eu nu am voie atunci sa am emotii, sentimente. Daca am, pot gresi si ei pot sa moara. Radem, plangem, glumim inainte sau dupa. In timp ce, nu pot, trebuie sa fiu robot si nu-mi iese de fiecare data. Rasuflu usurat cand am terminat. De multe ori rad sau plang ca prostul. E un rasul-plansul nervos, necontrolat. E o descarcare. De multe ori, sunt vlaguit si simt doar durere. Durere in stomac, durere in coloana, o colica renala. Stiti ce cumplite-s durerile de rinichi? Te fac sa te chircesti, iti vine sa te rostogolesti, dar n-am voie sa fac asta. Si tin toate durerile in mine. Eu am de dat si vesti proaste, Doamna! Mie imi mai si mor oamenii dinainte. Nu se intampla cu lunile, dar se mai intampla... Si cel mai groaznic lucru e sa trebuiasca sa spun unor parinti ca si-au pierdut copiii... A trebuit sa fac de doua ori asta. A mai fost o situatie, dar nu am vazut parintii. Aceea m-a marcat numai pe mine. Insa, insa a trebuit sa spun unei mame ca si-a pierdut unica fiica, o fata frumoasa, studenta, de 19 ani... Stiam ca nu avea sanse, dar mama a insistat si ne-a convins pe toti s-o operam. Ea spera o minune. Minunea n-a venit, dar mi-as fi dorit sa opresc timpul in loc, sa ramana in momentul in care am intrat in operatie. Cand am facut-o, mama avea speranta. Cand am iesit, i-am luat tot... Fata era pentru mama lumea toata, aerul, universul. Nu stiam ce sa-i spun. A plans doua ore in bratele mele. A plans si a tipat ca nu era adevarat, ca fata ei traia si noi nu realizam, ca poate ca dormea, poate anestezia a fost prea puternica. Eram deja tata si tot tata de fata. A mea avea 5 ani, a ei ... A doua oara, a trebuit sa spun unei mame de 70 de ani ca si-a pierdut fiul de 41. Daca prima a plans, a tipat, era in negare, a doua a fost muta, a incremenit. Nu ma vedea, desi se uita in ochii mei. Dar privirea mamei trecea prin mine, undeva dincolo. Dincolo de realitatea noastra. Eu ma trezesc deseori cu ele in minte si-L rog pe Dumnezeu, daca o exista, sa nu-mi mai faca niciodata asta, sa nu-mi mai dea o mama careia sa-i spun ca i-a murit copilul. Au trecut 6 ani si nu mi-a mai dat, dar... E ceva la fel de grav. Eu am ajuns sa ma indoiesc ca Dumnezeu exista.  Daca exista, nu ajungeam aici, nu discutam despre asta. Si tot ce pot sa fac e sa imi mai cer inca odata scuze. Sa va rog sa ma iertati, sa spun ca-mi pare rau. Imi pare rau ca sunt un om comun, oarecare, ca nu sunt perfect. Imi pare rau ca gresesc, am indoieli si temeri. Imi pare rau ca am dezamagit pe unii. As zice ca-mi pare rau ca mai traiesc inca, insa v-as minti. Fiindca nu pot sa imi doresc sa ma despart de sotie si fiica. Nu pot. E si instinctul de conservare. Sunt multe. Dar tot imi pare rau. Imi pare rau ca nu stiu ce sa mai fac, cum sa mai fac ca sa fie bine. Imi pare foarte rau ca nu vad niciun bine si daca am gresit atat de grav, incat sa merit sa fiu judecat, arestat, nu ma apar, ma duc la inchisoare. Nu poate fi mai rau acolo decat ce am in suflet. Si imi asum greselile. Sunt gata sa platesc pentru ele cum vor aprecia cei in drept ca merit. Imi pare rau. E tot ce pot sa spun.