Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

Alexandru Philipide — Izgonirea lui Prometeu

           1. Prometeu este fiu al Gheei, zeiţa pământului; este titanul care fură focul din cer şi este pedepsit de Zeus să fie înlănţuit de zeul Hefaistos de muntele Caucaz. Vulturul lui Zeus venea şi se hrănea în mod simbolic din ficatul său. în mitologia greacă, Prometeu i-a făcut pe oameni, i-a învăţat meşteşugurile, de aceea este văzut ca un erou civilizator. Mitul este prezent în Teogonia lui Hesiod, în tragedia lui Eschil Prometeu înlănţuitşi a fost preluat de scriitorii moderni Byron, Shelley, Goethe, Victor Eftimiu.

      Poemul Izgonirea lui Prometeu face parte din volumul Aur sterp (1922) şi reia ca elemente romantice sfârşitul dramei, pe care o trăieşte titanul. Alexandru Philippide prelucrează mitul în sensul esteticii expresioniste, în sensul că problematizează conflictul cu zeus, transformându-l într-un poem al cunoaşterii. înlănţuit de stâncă, fiul Gheei simte identificarea cu pământul-mamă, fiindcă Geea este mitul traco-dac, arian, preluat de greci: „Mi-e trupul stâncă-n lanţuri pe o stâncă". De aceea îşi pierde sensibilitatea: „De multă vreme nu mai ştiu să simt". Continuitatea a făcut ca privirile lui să fie înfipte în cer încât: „m-ar durea să mi le smulg".

         Mulţimea, care se adună la poalele muntelui, nu face decât să împlinească o prorocire, o împlinire a destinului, pe care el i-a făcut-o lui Zeus şi anume că puterea şi împărăţia lui se vor sfârşi. Răzvrătirea mulţimii este semnul prăbuşirii credinţei în zei şi deci a puterii lui Zeus. De aceea Prometeu rupe lanţurile cu care a fost prins de stânca Caucazului de zeul Hefaistos şi se adresează lui Zeus, cerându-i să se alieze cu el, fiindcă mulţimea s-a răzvrătit nu doar împotriva lui Prometeu, ci a zeilor. Când Prometeu le-a dat oamenilor focul, pentru a contracara efectul binefăcător al acestei cunoaşteri, zeii au adus în lume Pandora, care avea într-o cutie necazurile. De aici mânia oamenilor care nu înţeleg că el, Prometeu, le-a dat focul, dar cutia Pandorei au dat-o zeii. De aceea Prometeu îi spune lui Zeus: „Blestemul ei spre tine se îndreaptă". De aceea era necesară pentru zei o alianţă cu titanii: „Dă-mi mâna Zeus. Singur sunt şi eu /De ce înlături mâna milostivă, pe care ţi-o întinde Prometeu?".

           Această chemare are în vedere o cucerire a lumii eterne: „De ce nu vii cu mine-n larguri Zeus/Să cucerim nemărginirea amândoi". Prometeu îşi aruncă lanţurile, gâtuie vulturul lui Zeus, simbol al puterii, şi-1 aruncă mulţimii: „Luaţi-1 e destul de proaspătîncă/E plin la trup şi gras la nemurire / Te pune-n patru labe şi mănâncă/Omenire". Prometeu simte, crescând în el, o putere fără limite: „S-adun în mine fulgerele toate/ Să mi le-aprind priviri în ochi, să sorb /In ochii mei întreg văzduhul orb /Şi cerurile toate să le sorb".

          El vrea să aibă cunoaşterea eternă, adâncă a tuturor tainelor lumii: „Şiinima luminii s-o smulg din haos vie / S-o prindpe veşnicie-n pieptul meu", ceea ce face ca tema, eroul, subiectul să aibă un caracter estetic expresionist.

         2. Izgonirea lui Prometeu dezbate problema omului de geniu într-o lume incapabilă să-l înţeleagă, reluând problema dinLucea farul de Mihail Eminescu cu motive luate din antichitatea greacă.

      Prometeu este omul de geniu, care ia de la zei focul cunoaşterii, spre a-l dărui oamenilor, şi de aceea a fost pedepsit. El nu aşteaptă recunoştinţa din partea oamenilor, însă nu poate accepta răzvrătirea lor, nedreptatea pe care i-o fac, acuzându-1 de necazurile venite din cutia Pandorei.

      De aceea, ca erou romantic, el vrea să evadeze într-o altă lume, să-i părăsească pe oameni: „în nicăieri, o, Nimeni, te salut! / Vă năruiţi de-acum statui de luit".