Sa spunem un Nu categoric saptamanii de rugaciune ecumenica!

Cred ca un bun comentariu ar putea fi marturia unui frate ungur, care a devenit ortodox. Iata cum ...


Gânduri care m-au condus la Ortodoxie
De ce cred că fiecare om ar trebui să fie creștin ortodox

Prin ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu și al Maicii Sale am fost condus spre Ortodoxie deși m-am născut intr-o famile cu tradiție protestantă, într-un sat maghiar ardelean. De mic am fost crescut de părinți și bunici cu frică de Dumnezeu și am învățat să mă rog, să merg la biserică. Întotdeauna m-am străduit să fiu un bun creștin și eram bucuros când mergeam la biserică și îmi plăcea și gândul că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Nu mi-am pus întrebarea ce este cu celelalte religii.
Eu credeam că fiecare trebuie să urmeze calea familiei în care s-a născut și că acest fapt nu se mai poate schimba și să facă tot ce poate ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Citeam Sfânta Scriptură și mă străduiam să urmez cât puteam învățăturile din ea. Daca greșeam, fiind protestant, mă gândeam că mă va ierta Dumnezeu dacă de data viitoare nu mai greșesc. De aceea, din când în când mă încordam și încercam să fiu un om mai bun, să aflu mai multe. Credeam că pot exista minuni, dar că timpul marilor minuni ca cele din Biblie a trecut.
Din întâmplare, odată, m-am uitat la câteva minute dintr-un film vechi care prezenta o întâmplare din viața oamenilor dintr-un sat. Am văzut în scena aceea că era o statuie a Maicii Domnului într-o scorbură și că personajul feminin principal, fiind la câmp, voia să ajungă acasă, pentru că începuse o ploaie torențială. Atunci s-a rugat Maicii Domnului, în fața statuii, ca ploaia să se oprească. Deși filmul nu era despre religie și minuni, ploaia s-a oprit și personajul bucuros a mulțumit Maicii Domnului și și-a văzut de drum. Scena aceasta mi-a rămas întipărită în minte exact ca o minune adevărată și eram convins că Maica Domnului ar fi făcut aceasta și în realitate. De atunci, mereu am avut un gând de bucurie și de încredere față de Maica Domnului, căci știam că ea poate întoarce lucrurile spre bine.
Cu timpul am realizat că ceea ce citesc în Biblie nu este întotdeauna în concordanță cu ce aud în predici, la biserica protestantă unde mergeam, lucru care mă deranja, dar îmi închideam urechile la astfel de predici și încercam să ciugulesc numai ceea ce era confom cu ce citisem. Mai târziu, am început să citesc scrieri ale unor oameni cu viață îmbunătățită și sfințită (la început numai romano-catolici, pentru că prima dată de ei mi-a fost dat să aud). Pentru că eram închis în lumea protestantă, aveam impresia ca în curând nu o să mai am de la cine învăța și aceasta nu pentru că nu ar fi printre ei oameni mai buni ca mine, ci pentru că simțeam că teologia de acolo este șubredă.
Știam că nu am reușit să fiu un bun creștin și că fără ajutor și exemple nici nu voi putea reuși, deși mă străduiam. Evanghelia îmi era de ajutor, dar nu înțelegeam toate cele scrise acolo, este adevărat că nici acum nu înțeleg tot, iar perfecțiunea de acolo era greu de urmat, deci simțeam că îmi trebuie o scară să urc până acolo. Atunci mi-am adus aminte că a fost un părinte care prevăzuse sfirșitul comunismului în Romania și speram că dacă citesc despre el, o să mai pot învăța ceva. Nu știam cine este, dar am căutat pe internet, așa am ajuns la numele părintelui Arsenie Boca. Începând de aici, a fost apoi o explozie de informații, am aflat de un loc numit Athos (Sfântul Munte), unde trăiesc numai călugări și am aflat că acolo au viețuit o mulțime de sfinți și că, prin tradiția vie de acolo, cu siguranță trăiesc și astăzi sfinți.
Mi-am dat seama că în lume trăiesc trei feluri de oameni: ortodocșii, care erau cei ce au păstrat drumul drept dumnezeiesc și apostolic, dovada era aceea ca ei aveau sfinți în cel mai puternic sens al cuvântului. Sfinții fiind fructele Ortodoxiei, îmi aminteau că „pomul după fructe îl cunoști”. Nu m-a interesat că nu toți ortodocșii sunt oameni sfinți, era de ajuns să știu că nu demult au trăit oameni ca părintele Paisie Aghioritul și ca părintele Porfirie și că mulți oameni care trăiesc astăzi, i-au întâlnit și pot povesti experiențele lor personale cu ei.
Urmau ceilați oameni credincioși, indiferent din care religie, între care eram și eu. Am căutat „fructe” asemănătoare și aici, dar balanța înclina greu spre Ortodoxie; mai auzisem la romano-catolici de câteva minuni, dar în rest nu știu să fii auzit. Fapt care îmi punea un mare semn de întrebare.
Și mai erau și ateii, care pentru mine erau de neînțeles, nu pricepeam cum nu își pun întrebarea de unde sunt și încotro merg și dacă și-o pun, cum se poate, chiar dacă toată istoria omenirii este încărcată de religie, ei nici măcar nu încearcă să caute un om despre care alții spun că are viață sfințită și să încerce să discute cu el și să îl întrebe, până când își lămuresc punctul lor de vedere, care cu siguranță se va dovedi greșit.
Oricum, știu că „credința este darul lui Dumnezeu” și că dacă un moment m-ar părăsi Dumnezeu, mi-aș pierde și eu credința aceasta puțină pe care o am. Deci, pe atei îi văd ca pe cei care au pierdut prima luptă spre sfințenie și o mână rea îi tot lovește în jos și îi ține departe de Adevar, dar cred și că războiul nu s-a terminat și că în orice moment se poate ivi o împrejurare, poate chiar banală, care să îi propulseze pe atei mult înainte pe drumul credinței în Dumnezeu, căci voia Lui este ca toți să se mântuiască și la cunoașterea Adevărului să vină.
M-am gândit mult cum aș putea să îi atrag pe atei spre credință, măcar să îi preocupe gândul la ea. Și de câte ori am ocazia, le spun să se gândească la ceva, la vreo dorință bună, care dacă s-ar împlini, ar fi de ajuns pentru ei să creadă, că și ei au un suflet și sunt creația lui Dumnezeu. Eu sunt convins că dacă cineva are în mod sincer un astfel de gând, atunci Dumnezeu va avea grijă și îl va împlini. Cred, de asemenea, că fiecare om este la un pas de a fi sfânt, numai că nu știe unde și cum să pună pasul.
Există și oameni care cred că există un Dumnezeu care veghează asupra lor, dar din diferite motive ei nu sunt ortodocși; ei depun un efort, după cum le este obiceiul și conform cu religia lor, am fost și sunt sigur că Dumnezeu îi iubește mult și pe ei. Deci m-am întrebat dacă Dumnezeu este mulțumit în totalitate de acest efort, pentru că, în acest caz, ei pot continua liniștiți să meargă pe drumul urmat de familie sau în cel care s-au născut.
Dar imediat îmi apărea problema cu pomul care are fructe și pomul care nu are fructe. De ce în Biserica Ortodoxa au fost și sunt sfinți până astăzi, iar la alte confesiuni, în ciuda efortului depus de fiecare, nu prea se pot auzi astfel de cazuri. Întrebarea asta m-a frământat mult. Și așa am început să merg înapoi în timp, să văd ce s-a întâmplat. Și am aflat că după Înălțarea la cer a Mântuitorului, prin Sfinții Apostoli, care au primit pe Duhul Sfânt, s-a format o Biserică creștină sfințită de Hristos.
Această Biserică este vița-de-vie plantată de Dumnezeu, care cu timpul s-a ramificat în așa fel că fiecare ramură nouă apărea prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci nimic nu a fost la întâmplare, din deșteptăciune sau din iscusință omenească. Fiecare preot era sfințit, dacă era considerat apt pentru aceasta, prin punerea mâinilor unui Sfânt Apostol sau mai târziu ale unui episcop. Și așa se transmitea Duhul Sfant și așa a crescut Biserica. Dar au apărut oameni care, poate nu din rea voință, dar din lipsa harului dumnezeiesc, au venit cu păreri proprii și așa au început să apară grupuri de oameni cu păreri contradictorii în sânul Bisericii.
Am aflat că pentru clarificarea părerilor apărute în Biserică au fost șapte sinoade ecumenice, la care au participat episcopi între care erau și sfinți în toată puterea cuvântului. Sfinți care și azi fac minuni, consemnate în cărți sau povestite de oameni obișnuiti, care au fost ajutați în diverse probleme. Deci sfinții acestia au fost cei care prin har au apărat și au curățat Biserica Ortodoxă de erezii și ne-au lăsat-o moștenire așa cum este ea azi, păstrând natura ei inițială de inspirație divină și nu amestecată cu păreri bazate pe logica omenească.
La fiecare Sinod Ecumenic au fost îndepărtate ramurile care, de fapt, s-au tăiat singure de la tradiția apostolică de inspirație divină, din cauza reprezentanților lor care au încercat să introducă idei care s-au dovedit a fi false de către aceste sinoade. Unele ramuri, până să fie tăiate s-au dezvoltat foarte mult. Așa s-a întâmplat la un moment dat, în anul 1054, cu Biserica apuseană.
Probabil că așa cum, dacă tăiem o ramură de vie, acesta poate fi verde și mai poate avea câțiva ciorchini sănătoși și mai poate părea că e o viță sănătoasă încă o zi, așa și biserica apuseană de acum poate da oamenilor obișnuiți impresia că este încă legată în mod direct de trunchiul inițial. O mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca o zi. Deci, probabil datorită faptului că ziua lui Dumnezeu este lungă, aceste ramuri nu s-au veștejit imediat, ci au rămas, ca și cum ar fi vii, și poate chiar mai pot fi văzute și fructe pe aceste ramuri. Dar acestea nu sunt datorită faptului că, uite, și așa tăiată, ramura este bună, ci datorită faptului că via a fost odată legată în mod direct de rădăcina care este Hristos și că tot ce este atins de mâna lui Dumnezeu, primește viață și putere divină care nu se pierde.
Deci ramura aceasta trăiește din moștenirea ei inițială, dar ea e sortită veștejirii, dacă nu va fi realtoită. Așa cum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu și, după căderea lui, omul a decăzut și poate ar fi fost de așteptat să fie din ce în ce rau ... totuși după Adam au existat sfinți, ca Maica Domnului, care a făcut posibilă Întruparea lui Dumnezau. Aceasta nu se datorează căderii lui Adam, ci iubirii imense cu care Dumnezeu a atins omul când l-a creat, iubire care lucrează de atunci în fiecare om.
Deci, așa văd eu și celelalte religii care dacă mai au ceva strălucire, se datorează faptului că ele odată au fost legate de Biserica apostolică și nu datorită îmbunătățirilor introduse prin inițiativa omenească și care sunt opuse voinței lui Dumnezeu. Mai știu și că Dumnezeu a ales deja o zi pentru judecată și că toți vom fi prezenți acolo. Deci, din această perspectivă, de ce ar mai trebui ca unii sî rămână înfipți în niște ramuri tăiate, care sunt sortite veștejirii? De ce să nu revină toți la trunchi? Motivele sunt superficialitatea, comfortul, rudele, anturajul, obișnuința, tradiția formată. Dar sunt temeinice aceste motive? Bineînțeles că nu sunt. Dar cine este legat de ele știe că acestea au o putere foarte mare.
Ele pot lăsa omul să se depărteze puțin să se uite în jur, dar ca un lanț strânge tare și provoacă o durere foarte mare în momentul când noi am vrea să îl rupem. Deci trebuie să vină un moment când închidem ochii, întoarcem puțin capul, să nu ne sară vreo scânteie în ochi, și lovim lanțul cu toata puterea și numai după aceea ne uităm să vedem ce s-a întâmplat. Este posibil ca lovitura să ne fi rănit ușor și pe noi și pe ceilalti care se află la celălalt capăt al lanțului... Dar n-avem de ales. Dacă nu lovim atunci, rămânem unde am fost, pe același drum
După aceea, poate ne întrebăm: Am făcut bine? Da, am făcut bine, dacă vrem să fim în aceeași barcă cu sfinții și cu Dumnezeu! Pentru că atunci când vechiul lanț se rupe, el este imediat înlocuit cu lanțul de aur al iubirii lui Dumnezeu, care nu face răni, ci vindecă și care este atât de plăcut, că omului îi vine să îl sărute în fiecare clipă și să tragă de el încontinu, ca să ajungă cât mai repede la celălalt capăt, unde este Dumnezeu.
După aceasta, mereu să avem grijă să scuturăm acest nou lanț și prin aceasta să dăm semnal că avem nevoie de ajutor și vom primi răspuns de la celălalt capăt. Când alunecam și cădem, iarăși avem lanțul, ne ținem de el și știm că nu putem da greș, pentru că lanțul vine în mod direct de la bunul Dumnezeu și nu se interpune nimic între noi și El.
Deci, după gândurile acestea Dumnezeu m-a pus și pe mine în fața alegerii și mi-a spus prin cineva: Ar trebui să te botezi, să fii ortodox! Am avut una-două secunde timp de gândire, că eram în mijlocul unei discuții. Și Dumnezeu mi-a dat putere și gând curat și am închis ochii și am lovit lanțul... și apoi am răspuns: Bine! Mă voi boteza! Atunci nu știam ce va urma și nici cum trebuie să fie un ortodox. Dar știam că vreau și atunci numai asta a contat. Poate m-ar întreaba cineva: Și ți-a părut rău? Aș raspunde că-mi pare rău numai de timpul pierdut până atunci și de timpul pe care îl pierd și acum cu tot felul de lucruri neimportante.
Au fost totuși probleme după aceea cu familia mea, dar nu mari, cele mai multe poate le-am provocat eu din lipsa mea de experiență și din prea mult entuziasm. Știu însă că în felul acesta o să pot să ajut mult mai mult pe cei dragi mie, deși aparent m-am îndepărtat de ei. Dar acum, prin Dumnezeu, Maica Domnului, sfinți, preoți, monahi și simpli credincioși, adică prin Biserica Ortodoxă, eu pot fi mai aproape de oricine îmi doresc. Am fost primit și sunt primit cu multă dragoste de ortodocși, fie ei români, greci, sârbi, ruși și unguri, indiferent în ce loc m-am dus.
Rămâne ultima problemă: am rezolvat tot, totul este gata? Nu ... acum doar începe! Omul s-a născut de la Dumnezeu, care l-a creat cu voință liberă, dar ca să facă voia Lui cu ajutorul Lui. Omul a căzut, dar trebuie să găseasca drumul de intoarcere și să meargă pe el, ca să se împlinească dorința Mântuitorului: „Facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ!” și atunci Dumnezeu își va face loc de odihnă în creația Lui, adică în om.
Să ne ajute bunul Dumnezeu și Maica Sa, împreună cu toți sfinții, să reusim și noi toți în aceasta!

Pavel

P.S. – Vă rog ca în rugăciunile voastre să vă aduceți aminte și de poporul maghiar, ca Dumnezeu să îl lumineze și să se întoarcă în număr cât mai mare la Biserica Ortodoxă. Cred, de asemenea, că Ortodoxia, calea rugăciunii, este cea care poate rezolva toate problemele, chiar dacă de multe ori ni se propun tot felul de alte soluții. Și cred că Biserica Ortodoxă este de fapt cea mai mare comoară pe care noi o avem.