Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

http://www.juridice.ro/35124/insolventa-introducere.html

http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/images/Gheorghe_Piperea2_431239209.jpg...

1. Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc. Riscul, adica sansa de cistig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta. In aceasta acceptiune, riscul defineste :
(i) fapta de comert, care are aceasta natura juridica intrucit este facuta in vederea obtinerii de profit; fapta de comert este o afacere, intrucit are la baza ideea de risc, adica posibilitatea de cistig sau pierdere; motivul determinant al incheierii actului de comert este acela al obtinerii de profit [Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, ed. Tiparul romanesc, Bucuresti, 1925, p.186) Autorul apreciaza ca “speculatiunea este caracterul esential al unei intreprinderi si al tuturor faptelor de comert, in general”.];
(ii) intreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc;
(iii) calitatea de comerciant, care se dobindeste in momentul in care persoana in cauza incepe sa desfasoare in mod obisnuit operatiuni de comert, in nume propriu si pe risc economic propriu; o persoana devine intreprinzator (comerciant) in momentul in care isi asuma un risc;
(iv) societatea comerciala, care se constituie in vederea obtinerii de beneficii de catre asociati sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc;
(v) concurenta comerciala, care este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii cistiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat „drept de a-l prejudicia” pe celalalt concurent;
(vi) insolventa, care este esecul sau chiar catastrofa intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri.

Daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost.

Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator riscului in contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta. La baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, fara de care contractul este nul, intrucit dispare sansa de castig sau pierdere pentru una sau ambele parti [Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Universul Juridic, Bucuresti, 2001, pag. 451]. Fara acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile intre parti [Ibidem]. In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului intinderea drepturilor si obligatiilor, partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor.

Tranzactiile comerciale au in general caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia de a cistiga. Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat [Lipsa totala a riscului uneia dintre parti poate, totusi, sa duca la nulitatea actului juridic implicat, pentru lipsa sau iliceitatea motivului determinant (cauza actului juridic). Unele dispozitii legale chiar reglementeaza expres nulitatea contractului sau numai a clauzei ce elimina riscul pentru una dintre parti: este cazul clauzei leonine in contractul de societate, potrivit careia una dintre parti fie isi asigura totalitatea cistigului, fie isi asigura neparticiparea la pierderi (art. 1513 C.civ.) sau a deciziilor monopoliste de asociere (art. 5-6 din Legea nr. 21/1996 a concurentei).], ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul comercial : operatiunea in cauza nu mai este o afacere. Daca o intreprindere care a esuat in activitatea sa, fiind in insolventa, supravietuieste totusi, fie pentru ca statul intervine si inlatura prin lege consecintele insolventei, fie pentru ca judecatorii ezita sa deschida procedura, este evident ca nu mai suntem pe tarimul economiei de piata si ideea de concurenta devine absurda.

2. Debitorii care prevad iminenta esecului pot solicita deschiderea procedurii insolventei. Pentru a preveni abuzurile debitorilor (cum ar fi introducerea cererii de deschidere a procedurii pentru a provoca suspendarea executarilor silite), legea antreneaza raspunderea personala a debitorilor sau administratorilor care introduc cereri de faliment cu rea-credinta. Debitorul onest, care a recunoscut ca este in stare de insolventa, poate cere reorganizarea sa judiciara si poate propune un plan de reoganizare, care poate fi confirmat chiar si in contra vointei creditorilor, intrucit nu este necesar consimtamantul tuturor creditorilor, ci numai votul majoritatii acestora, pe clase de creante, pentru planul de reorganizare. Pe durata perioadei de reorganizare, administratorul judiciar (care poate el insusi sa propuna si sa implementeze un plan) trebuie sa inainteze rapoarte trimestriale judecatorului sindic si adunarii creditorilor. Imprumutatorii si partenerii de afaceri care continua sa acorde credite sau sa faca afaceri cu un debitor insolvabil dupa inceperea procedurii au o creanta preferentiala pentru aceste imprumuturi in eventualitatea in care debitorul intra in faliment ca urmare a esecului planului de reorganizare.

Principalele doua efecte ale deschiderii procedurii sunt desesizarea debitorului (automata, daca debitorul nu a cerut sau nu i se permite sa ceara reorganizarea) si suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului.

Suspendarea impiedica actiunile individuale de realizare a creantelor contra debitorului si se aplica atat creditorilor cu creante garantate, cat si celor cu creante negarantate. In momentul deschiderii procedurii insolventei, intreprinzatorul (devenit, din acest moment, “debitor”) intra sub protectia tribunalului, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane pe care creditorii i le-ar putea face prin executari individuale. Creditorii cu creante garantate pot, totusi, sa formuleze cereri de ridicare a suspendarii, in anumite conditii, in vederea executarii individuale, prin intermediul administratorului judiciar/lichidatorului, a garantiilor (de ex., atunci cand valoarea creantei garantate nu este protejata datorita diminuarii valorii activului/proprietatii).

Conducerea activitatii debitorului trece, de regula, in sarcina administratorului judiciar, inca de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societatii ce intra in procedura insolventei inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, administratorii societatii debitoare isi pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la asociatii/actionarii debitorului controlul activitatii acestuia, de la data deschiderii procedurii insolventei. Rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor isi vede suspendate atributiile principale. Asociatii/actionarii se mai pot implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare.

In caz de lichidare, creditorii cu creante garantate au prioritate cu privire la satisfacerea creantelor lor din sumele obtinute din garantiile suplimentare.

Debitorii care au fost obiectul unei proceduri de insolventa in ultimii 5 ani precedenti initierii unei noi proceduri sau care au fost condamnati definitiv pentru bancruta frauduloasa, gestiune frauduloasa sau alte infractiuni nu pot sa propuna un plan de reorganizare. Mai mult decat atat, persoanele fizice care au fost condamnate definitiv pentru bancruta frauduloasa, gestiune frauduloasa sau alte infractiuni nu mai pot detine o functie in companie si nu mai pot face afaceri pe cont propriu pana la reabilitarea lor completa. Anumite descalificari, restrictii si interdictii sunt aplicabile numai in cazul antrenarii raspunderii penale impotriva debitorului sau administratorilor companiilor. In mod similar Codului falimentului din SUA, legea romana prevede descarcarea completa de datorii, cu putine exceptii legate, in principal, de antrenarea raspunderii penale. Descarcarea de datorii impiedica creditorii sa intreprinda alte actiuni privind colectarea oricarei parti a debitului neachitat.

Deschiderea procedurii insolventei va antrena un lung sir de restrictii si chiar de sacrificii ce vor fi suportate de ambele parti, debitorul si creditorii deopotriva. Dar aceste restrictii sau sacrificii sunt necesare, fie pentru ca altfel debitorul nu se poate salva, fie pentru ca debitorul trebuie eliminat din mediul sau de afaceri, pentru a nu contamina acest mediu si a nu antrena si alti intreprinzatori in esecul sau.

3. Ratiunea insasi a legislatiei insolventei se gaseste in necesitatea protectiei creditului [Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza, isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.]. Intr-adevar, scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea debitorului, acolo unde este posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila. Intreprinzatorul, in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul – persoana fizica, fie pe managerii debitorului – persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.

Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un «tratament optim» al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului [Proiectul optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, elaborat sub egida Comisiei Europene, Directoratul General pentru Intreprinderi, de un grup de experti din 14 tari membre UE, Norvegia si 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania), proiect publicat pe site-ul Ministerului roman al Justitiei. Documentul este datat Septembrie 2003. In continuare, in text, documentul va fi citat Proiectul optim 2003].

In Romania nu exista, de lege lata, decit rudimente de reglementari relative la preventia insolventei, precum si unele incercari timide de solutionare a crizelor intreprinderilor prin mijloace contractuale. Exista, desigur, o abundenta legislatie a privatizarii si a ajutorului de stat, conceputa nu pentru a crea mijloace de preventie a insolventei societatilor de stat sau a celor privatizate, ci pentru a face din privatizare si ajutorul de stat scopuri in sine. De asemenea, legislatia romaneasca prevede masive reglementari concepute pentru a feri bancile si institutiile de credit de riscurile insolventei sau ale supraindatorarii clientilor lor, precum si proceduri pentru evitarea falimentului institutiilor de credit (supravegherea speciala si administrarea speciala, masuri aplicabile si societatilor de asigurari si entitatilor reglementate ale pietei de capital). Dar reglementari si practici generale de evitare a insolventei, puse la indemina debitorului, nu exista.

Cu toate acestea, o serie intreaga de mecanisme de avertizare timpurie sunt reglementate sau concepute pentru a permite recunoasterea din vreme a dificultatilor financiare si pentru a oferi o sansa de evitare a insolventei sau, dupa caz, de reusita a reorganizarii si/sau masurilor de redresare. Informatiile si cunostintele referitoare la riscuri si la evitarea crizelor financiare trebuie sa fie usor accesibile, pentru a permite “iesirea din criza”. Orice masura de redresare este, insa, inutila, daca nu are la baza informatii contabile corecte. Sistemul contabil romanesc inca se mai bazeaza pe principiile contabilitatii anticipationale, adica a veniturilor de incasat si a cheltuielilor de efectuat, doar o mica parte din intreprinderile romanesti aplicind sistemul contabilitatii reale, adica al veniturilor incasate si al cheltuielilor efectuate. Este limpede ca, atita vreme cit taxele si impozitele sunt calculate si virate in functie de facturile de incasat, si atita vreme cit cheltuielile sunt angajate fara a fi identificate sursele de finantare, rezultatul va fi blocajul financiar, rezultat care face, practic, inutil orice efort de evitare a insolventei.

Sistemul de drept poate asigura supravietuirea unei afaceri, fara a face din aceasta un scop in sine. Intr-adevar, a preveni este mai eficient decat a vindeca. Salvarea intreprinderii este, in multe cazuri, preferabila lichidarii, intrucit nu toate creantele se achita in urma lichidarii si nu toata lumea cistiga de pe urma lichidarii. In fapt, marea majoritate a persoanelor care depind de supravietuirea intreprinderii (stakeholders) pierd din lichidarea acesteia: salariatii isi pierd locul de munca, creditorii, mai ales cei care furnizeaza utilitati, pierd un client, statul pierde un contribuabil, comunitatea locala pierde un angajator. Interventia managerilor de criza, in conditii de confidentialiate, precum si a diferitelor alte mijloace si proceduri de evitare a insolventei pot sa sustina supravietuirea intreprinderilor aflate in dificultate. Masurile de asistenta trebuie sa se axeze pe avertizarea timpurie, interventia in timp util, consultanta de specialitate si obtinerea de surse noi de finantare. Debitorii care stiu, insa, ca nu-si mai pot achita debitele, trebuie incurajati sa initieze proceduri de insolventa. In procedurile de reorganizare, informatiile furnizate de debitor trebuie sa fie complete si sa poata fi controlate de creditori prin intermediul unor terte parti neutre (practicianul in insolventa). Distinctia intre creditorii cu creante garantate si cei cu creante negarantate, normala si logica in cursul procedurilor de lichidare, poate deveni o frina in procesul de redresare, intrucit in astfel de conditii nu pot fi luate in considerare interesele tuturor creditorilor. In schimb, firmele neviabile trebuie lichidate cat mai repede posibil, intr-un mod organizat, luand in considerare interesele tuturor creditorilor. Daca afacerea nu are viitor, activele trebuie lichidate in mod rapid si eficient, pentru a nu permite agravarea situatiei creditorilor si a nu contamina cu insolventa mediul de afaceri din care provine debitorul.

Un obiectiv secundar, dar deosebit de important, al procedurii insolventei il reprezinta reintroducerea in circuitul economic a activelor debitorului insolvent. In primul rind, activele productive ale debitorului insolvent, sunt separate prin vinzare catre terti de patrimoniul debitorului insolvent, care s-a dovedit incapabil sa le utilizeze la justa lor valoare si sunt reintroduse in circuitul economic. Tertul cumparator isi asuma, astfel, riscul de a reintroduce in competitia economica acele active. O intreprindere care lincezea sau agoniza intrucit debitorul nu reusea sa faca fata competitiei economice poate fi repornita de tertul cumparator, cu toate avantajele care rezulta de aici pentru toti stakeholder-ii (salariati, care vor fi reangajati sau isi vor sporit numarul; comunitatea locala, care va putea spera sa scape de spectrul somajului si, in acelasi timp, sa reinceapa sa incaseze taxe; bugetul statului; bancile; furnizorii de utilitati). Incepind cu anul 2004 exista si in Romania astfel de exemple. Mai mult, utilajele invechite sau uzate, terenul pe care sunt amplasate cladirile fabricii debitorului insolvent, marcile si denumirle de origine etc., pot fi revalorificate de cumparator prin schimbarea destinatiei economice initiale a acestora. Fabrici si uzine din perioada comunista, plasate in centrul marilor orase, poluante si fara viitor, dupa ce au fost inchise, s-au transformat in proiecte rezidentiale, profiturile obtinute fiind, uneori, colosale.

Unul alt obiectiv secundare al procedurilor de insolventa este sanctionarea debitorilor sau managerilor vinovati de aducerea intreprinderilor lor in stare de insolventa. Cei sanctionati sunt purtatori ai unui adevarat stigmat, care ii impiedica sa revina in afaceri pe perioada insolventei, precum si pe o perioada de 5-7 ani ulterior inchiderii procedurii. In practica, distinctia in raport de culpa este fie greu de facut, fie neobservata de catre tribunalul care aplica santiunea. Se intimpla deseori ca efectele de natura personala ale falimentului sa loveasca deopotriva debitorii fraudulosi si debitorii onesti, victime ale conjuncturii nefavorabile. Extinderea “stigmatului esecului” asupra debitorului onest este una dintre problemele mari si quasi-insolubile ale legislatiei clasice a falimentului. In mod rezonabil, atunci cand un tribunal a constatat ca falimentul debitorului a fost “scuzabil”, trebuie sa i se ofere debitorului beneficiul unui nou inceput (a fresh new start), adica al reinsertiei sale in mediul de afaceri, dupa modelul reabilitarii din dreptul penal. Trebuie promovat un nou inceput pentru intreprinzatorii care au esuat fara vina lor [Proiect optim 2003]. Desi in jurisprudenta si in legislatia noastra nu exista falimentul scuzabil, totusi, persoana vizata nu este lovita de decaderile si interdictiile de a mai face afaceri, sanctiuni tipice falimentului vinovat, decit in cazul in care ar fi condamnata penal pentru bancruta frauduloasa sau alte infractiuni din Legea insolventei.

Pentru ca un astfel de "tratament optim" sa fie posibil, este necesar un cadru legal predictibil si transparent, precum si o jurisprudenta responsabila. Spre exemplu, legile in domeniu trebuie sa aiba la baza principii durabile in timp, care sa poata fundamenta o jurisprudenta predictibila. Pentru eficienta masurilor de redresare, precum si a celorlalte proceduri de insolventa, in general, magistratii implicati trebuie sa fie specializati in insolventa. Toate aspectele legate de insolventa trebuie atribuite unor sectii specializate in materie de insolventa ale unui numar restrans de instante (sau curti de apel). Din pacate, Legea insolventei stabileste tuturor tribunalelor (41) si curtilor de apel (15) competenta functionala de a judeca pricini legate de insolventa, in fond sau recurs, dupa caz. In plus, foarte putine instante functioneaza cu judecatori-sindici specializati pe o asemenea calificare sau judecatori de curti de apeli specializati in insolventa.

Legislatia romaneasca in domeniul insolventei este mult prea des schimbata fiind, in plus, diseminata in prea multe acte normative. In afara de Legea insolventei nr. 85/2006, exista o Lege a falimentului societatilor de asigurari (Legea nr. 503/2004), o Ordonanta referitoare la falimentul institutiilor de credit, aplicabila si entitatilor reglementate ale pietei de capital (OG nr. 10/2004), o Legea privind insolventa transfrontaliera (Legea nr. 637/2002), o Ordonanta de urgenta aplicabila profesiei de practician in insolventa (OUG nr. 86/2006) precum si, dupa 1 ianuarie 2007, data aderarii Romaniei la UE, Regulamentul procedurilor de insolventa emis de Comisia Europeana (Regulamentul nr.1346/2000), direct aplicabil in dreptul intern. Toata aceasta abundenta legislatie, mult prea frecvent modificata, este rezultatul lipsei acute de principii pe baza carora o asemenea legislatie sa se poata funda. Lipsa principiilor provoaca haos legislativ care duce, evident, la aplicarea empirica si imprevizibila a legii, intr-un domeniu in care, oricum, se incearca reglementarea efectelor dezastrului, in ideea de a incerca reducerea la minim a consecintelor acestuia.

In plus, legislatia insolventei sufera si de inconvenientul unei slabe cunoasteri din partea mediului de afaceri, care in general rejecteaza aceste proceduri. Ca orice lucru necunoscut, si insolventa provoaca panica si teama.

Administratia din Romania a incercat in repetate rinduri eficientizarea procedurilor de insolventa, motiv pentru care aceasta si-a propus, inca din 1995, evaluarea eficacitatii cadrului legal in ceea ce priveste apararea drepturilor creditorilor, recuperarea datoriilor, mecanismele de preventie a insolventei precum si evaluarea masurii in care acestea se incadreaza in practicile internationale cele mai eficiente. S-a incercat a se identifica asteptarile creditorilor, astfel incat avantajele si dezavantajele acestora in cadrul procedurii insolventei sa poata fi mai bine determinate, urmind liniile directoare pe care Banca Mondiala le-a schitat in World Bank’s Principles and Guidelines in insolvency procedures referitoare la raspunderea organelor de conducere a debitorului persoana juridica, deschiderea procedurii, efectele deschiderii procedurii etc. Ideea specializarii instantelor in procedurile de insolventa, a selectarii, calificarii si pregatirii profesionale a judecatorilor-sindici, este tot atit de veche ca si fosta Legea nr. 64/1995, chiar daca este este si acum, la 12 ani de la edictarea acestei legi, in faza de inceput. Situatia este similara in ce priveste alternativele insolventei (negocierea, arbitrajului, medierea etc.).

O preocupare speciala a administratiei romanesti, cel putin in teorie, a fost cea referitoare la crizele sistemice si insolventa intreprinderilor detinute de stat, la rolul si implicatiile falimentului acestor intreprinderi in cadrul procesului de privatizare. Legislatia romana a insolventei este, insa, rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.

Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor legitim.

Asa cum constata Cartea alba a guvernarii corporatiste in Romania pe anul 2004, elaborata sub egida Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), procedura insolventei este in Romania o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Dar protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare in vederea obtinerii unui comportament managerial responsabil. Creditorii trebuie sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat al economiei, finantarea sub forma imprumuturilor va ramane la nivel scazut in cazul in care nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. Atunci cind situatia debitorului devine alarmanta, diagnosticul si potentialul tratament al crizelor financiare trebuie sa fie rapide si sa se intemeieze pe baze contractuale, cu evitarea tribunalului. Managerii debitorului viabil, dar cu dificultati financiare, trebuie sa negocieze o restructurare rapida cu creditorii. In Romania, procedurile de evitare a falimentului, in cooperare cu creditorii, sunt doar in stadiul de proiect (la parlament exista un proiect de lege a concordatului preventiv, din legislatura anterioara). In caz de insolventa insa, atunci cind planurile si contractele extrajudiciare de restructurare esueaza, deschiderea rapida a procedurii insolventei devine o conditie a reusitei unei reorganizari judiciare (care, oricum, are un caracter cu totul exceptional in Legea insolventei, cea mai mica intirziere in deschiderea procedurii punind-o in pericol). In lipsa oricarei sanse de restructurare, trecerea rapida la faliment trebuie sa fie solutia care sa permita creditorilor sa-si recupereze creantele, macar partial, dar intr-un mod ordonat, care sa nu permita tratamente discriminatorii. Mecanismele falimentului trebuie sa fie serios intarite astfel incit sa permita anticiparea lor si sa constituie o amenintare credibila. In acest scop, instantele specializate trebuie sa primeasca resurse suplimentare pentru a putea aborda falimentele intr-un mod rapid, dar corect. Pregatirea profesionala a magistratilor in acest domeniu trebuie de asemenea sa constituie o prioritate.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei [Publicata in M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, in vigoare din 20 iulie 2006. In continuare, in text, Legea insolventei] a fost rezultatul acestor preocupari, la care s-au adaugat cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Avand in vedere concluziile Raportului Comisiei Europene cu privire la progresele inregistrate de Romania in cursul anului 2004 in procesul de aderare la Uniunea Europeana, potrivit carora sistemul juridic romanesc nu prevede „mecanisme eficiente pentru iesirea de pe piata a operatorilor economici”, fiind identificate ca principale cauze ale lipsei de eficienta „complexitatea procedurii, aplicarea neuniforma a legislatiei in materie, protectia redusa de care beneficiaza creditorii”, Guvernul Romaniei a fixat ca obiectiv prioritar in Programul legislativ si in Strategia de reforma a sistemului judiciar elaborarea unui act normativ de reformare a procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului [Nota de fundamentare a Legii nr.95/2006 privind procedura insolventei]. Procesul de amendare legislativa a avut ca punct de plecare acquis-ul comunitar in domeniul insolventei (Regulamentul Consiliului 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedura insolventei [Publicat in JOCE L160 din 30.06.2000], Directiva 2002/74/EC din 22 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei 80/97/EEC privind protectia salariatilor in cazul insolventei angajatorului [Publicata in JOCE L270 din 8.10.2002], Directiva 80/97/EEC privind protectia salariatilor in cazul insolventei angajatorului [Publicata in JOCE L283 din 28.10.1980], Directiva 2001/17/EC din 19 martie 2001 privind reorganizarea si falimentul societatilor de asigurari [Publicata in JOCE L110/20.04.2001], Directiva 2001/24/EC privind reorganizarea si falimentul societatilor de credit [Publicata in JOCE L125 din 5.05.2001]), legislatie a carei preluare a fost asumata in cadrul procesului de negociere. Asa cum declara Nota de fundamentare a Legii insolventei, „s-au avut, de asemenea, in vedere cele mai bune practici in materie in statele membre ale Uniunii Europene si in alte state cu traditie in domeniu, precum Statele Unite ale Americii”.

4. Simplificarea formalitatilor de inregistrare si autorizare a functionarii societatilor comerciale, adica de deschidere a unor afaceri noi, a fost o preocupare constanta a legiuitorului roman, inca din anul 2001 [Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea formalitatilor administrative pentru inregistrarea si autorizarea functionarii comerciantilor, publicata in M.Of. nr. 283/31 mai 2001. OUG nr. 76/2001 a fost republicata in M.Of. nr. 413/2002, fiind ulterior modificata prin OUG nr. 129/2002 si prin OUG nr. 35/2003. In prezent, este abrogata prin Legea nr.359/2004.], cind s-a instituit o procedura unica de inregistrare si autorizare a functionarii comerciantilor, in scopul simplificarii unor formalitati administrative, procedura care a fost de mai multe ori modificata, in acelasi scop al simplificarii. Ideea simplificarii a fost reluata in 2004 [Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii peroanelor juridice, publicata in M.Of. nr. 839/2004, care a intrat in vigoare in 11.11.2004, a abrogat OUG nr.76/2001], cind, practic, procedura de inmatriculare si autorizare a functionarii societatilor comerciale a fost readusa la situatia anterioara anului 2001, cind societatea era, mai intii, inmatriculata si, ulterior, autorizata sa functioneze. Ceea ce s-a urmarit prin emiterea acestor doua reglementari a fost sa se simplifice procedura inregistrarii unor noi afaceri, cu cit mai mici costuri. O afacere serioasa nu se deschide, insa, de catre orice persoana, pentru ca altfel nu mai este vorba de o afacere, ci de o aventura. O firma serioasa trebuie sa isi poata permite sa suporte costurile demararii unei noi afaceri, sa isi poata plati un avocat, notar, expert contabil etc., lucruri simple care sunt, de fapt, conditii ale succesului afacerii sale. Acest gen de idei fals-social-democrate favorizeaza aparitia firmelor fantoma, care nu fac decat sa polueze mediul de afaceri. Social-democratia nu inseamna a permite tuturor sa-si constituie societati comerciale, ci a crea mediul propice pentru ca «afaceristii» sa-i angajeze pe cei care au nevoie de un loc de munca, in exercitiul muncii sale cel in cauza putind sa isi valorifice ideile de afaceri valoroase, chiar daca nu-si poate deschide o firma proprie. Economia de piata se construieste cu societati serioase.

Contrar celor care se ingrijoreaza ca este greu in Romania sa iti creezi o afacere, personal sustin ca este infinit mai greu sa termini o afacere in Romania. Desfiintarea unei afaceri in Romania este atit de complicata incit o mare majoritate de «patroni» prefera sa lase firma proprie sa se radieze din oficiu, in baza Legii nr. 359/2004 (denumita si Legea… simplificarii formalitatilor!). Costurile lichidarii acestor firme-fantoma (taxe, onorarii, creante bugetare stinse in mod iremediabil ca urmare a radierii) le suportam noi, contribuabilii.

Sa luam, spre exemplu, lichidarile voluntare, reglementate de Legea societatilor comerciale. Fiscul nu permite sau incurca aceste lichidari voluntare, intrucit, invariabil, pretinde controale fiscale de fond, in prealabil oricarei lichidari. Rareori cu motive reale, fiscul formuleaza opozitie la hotarirea asociatilor privind lichidarea societatii lor. ANAF impune subordonatilor sai epuizarea modalitatilor de executare silita bugetara, inainte de a cere, asa cum era obligatoriu conform Codului de procedura fiscala in forma sa initiala, deschiderea falimentului. Un alt exemplu este edificator. Oricine se poate opune la radierea din oficiu a unei societati comerciale in baza Legii nr. 359/2004, cerind lichidarea, in prealabil radierii. Lichidarea, insa, presupune numirea unui lichidator, care trebuie remunerat. Cum toate societatile supuse Legii nr. 359/2004 sunt firme fantoma, fara bunuri sau bani, onorariul nu poate fi suportat decit de catre persoana interesata sau de catre Registrul comertului. Nu exista insa un fond special la Registrul comertului pentru aceste onorarii, de unde concluzia ca lichidatorii, nefiind platiti, vor refuza sa faca lichidarea.

In fine, nici procedurile de insolventa nu sunt, cel putin in prezent, solutia optima pentru scoaterea unor societati comerciale din circuitul economic si juridic. In general, cazurile de insolventa dureaza. Procedura de insolventa se deschide greu, chiar daca debitorul o cere (judecatorul sindic, in loc sa pronunte deschiderea procedurii fara citarea partilor, procedeaza la citare, iar uneori refuza deschiderea procedurii pentru lipsa unor documente inutile la dosarul cauzei). Sunt debitori care tergiverseaza deschiderea procedurii cu singurul scop de a se prescrie actiunile pentru anularea actelor sale frauduloase, de externalizare a activelor proprii in dauna creditorilor sau actiunile in raspundere contra managerilor. Se trece greu la lichidare, acordindu-se preferinta reorganizarii, chiar si cind debitorul nu o cere. Judecatorul sindic se implica prea mult, in loc sa lase treaba in mina managerilor procedurii si a reprezentantilor creditorilor, si in acest fel incurca procedura. Adunarile creditorilor sunt prea dese si sufocate de prea multe formalitati si atributii, in conditiile in care gradul de informare a creditorilor obisnuiti cu privire la acest gen de proceduri este foarte redus.

Se cuvine, insa, a arata ca Legea insolventei, adoptata in 2006, contine citeva noutati care pot simplifica si da mai multa suplete procedurii insolventei. Spre exemplu, se introduce procedura simplificata, aplicabila practic tuturor societatilor comerciale (reorganizarea devine o exceptie). Atributiile judecatorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al procedurii, deciziile comerciale fiind exclusiv in sarcina si responsabilitatea managerilor procedurii insolventei, care pot fi controlati sub acest aspect de comitetul creditorilor. Principalele atributii ale adunarii creditorilor au trecut la comitetul creditorilor, format din 5-7 membri, cu un grad ridicat de informare si educatie in materie de insolventa. Managerul procedurii va avea, deci, interlocutori adevarati in persoana membrilor comitetului creditorilor.

5. Legea insolventei este, insa, imperfecta, lasind loc unui lung sir de viitoare amendamente, regulile sunt glisante si pline de… exceptii, iar realitatea procedurilor de insolventa in Romania este, de multe ori, departe si de lege si de reguli sau, in orice caz, diferita.

Iata, deci, o tema incitanta pentru o lucrare consacrata procedurilor de insolventa din Romania.

http://www.bursa.ro/_img/articole/218685.gif...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://www.bursa.ro/?s=companii_afaceri&articol=218685

* "Statul român nu ar trebui să se gândească la privatizarea terminalului, ci să acorde o atenţie deosebită susţinerii controlului intrărilor şi ieşirilor de produse petroliere în portul Constanţa"
* "Nu poţi vinde Oltchim la pachet cu Oil Terminal"
* Interviu cu domnul Sorin Ciutureanu, directorul general al Oil Terminal
Reporter: Ce ne puteţi spune despre construcţia oleoductului Piteşti-Pancevo, în care Oil Terminal este implicată, alături de Conpet, Gazprom şi Transnafta?
Sorin Ciutureanu: "Oil Terminal" face parte din PEOP, proiect care constă în tranzitarea ţiţeiului din portul Constanţa către terminalul din Trieste, în scopul ocolirii strâmtorilor turceşti şi reducerii costurilor privind transportul ţiţeiului din bazinul Mării Negre către Europa Centrală şi de Vest. Datorită neimplicării Croaţiei, Sloveniei şi Italiei, acest proiect a rămas în coordonarea părţii române şi sârbe, lucru care a dus la o reorientare a acestuia către un proiect regional cu un singur beneficiar final - NIS GazpromNeft Serbia, rafinărie cu o capacitate actuală de 5 milioane tone de ţiţei/an.
Reprezentanţii companiei de dezvoltare a proiectului (Transnafta, Conpet şi Oil Terminal) s-au întâlnit în cursul acestui an la nivel de Comisii Mixte româno-sârbe, cât şi la nivel de companii independente, cu reprezentanţii NIS, în scopul prezentării şi susţinerii oportunităţii construcţiei oleoductului care să unească actuala infrastructură naţională a României cu rafinăria sârbă. S-au prezentat avantajele privind preţul final estimativ de transport al ţiţeiului din Oil Terminal pe conductele Conpet până la Pancevo, timpii mult mai reduşi ai transportului maritim de la Novorosisk (principalul port la Marea Neagră pentru export ţiţei) la Constanţa faţă de traseul actual, cu port de descărcare Omisjali.
În momentul de faţă, se aşteaptă un răspuns ferm din partea Gazproneft NIS privind acceptul de demarare a discuţiilor despre începerea studiilor de fezabilitate, precum şi toate detaliile privind finanţarea acestora.
Putem spune că, în actuala situaţie, acest proiect are o piaţă, adică un beneficiar interesat să deruleze ţiţei pe acest tronson, lucru care nu s-a întâmplat în cazul proiectului Constanţa-Trieste. Însă nu trebuie să trecem cu vederea criza economică globală, faptul că Europa a devenit o zonă extrem de costisitoare în ceea ce priveşte costurile cu utilităţile, companiile ruseşti nu mai sunt ca acum circa 10 ani, avide să se dezvolte şi să se extindă cu mega proiecte. Acum totul se reduce la "save cost, cut expenses".
Din punctul meu de vedere, astfel de proiecte devin din ce în ce mai greu de finanţat în Europa chiar şi de către companii de calibrul Gazprom. Bineînţeles, proiectul poate fi extrem de favorabil pentru ei ca şi costuri viitoare, dar cine poate previziona ce va fi în viitor? Deci, ca stadiu, aşteptăm un răspuns ferm şi la subiect din partea Gazprom.
În privinţa costului acestui proiect, prefer să avem un studiu de fezabilitate clar şi apoi să vorbim despre valori. O evaluare ar fi la nivel de circa 206 milioane euro (181 milioane pe teritoriul României şi 25 milioane pe teritoriul Serbiei).
Reporter: Consideraţi că este oportună privatizarea Oil Terminal, în condiţiile în care, recent, Guvernul s-a angajat faţă de Fondul Monetar Internaţional (FMI) că va vinde "majoritatea portofoliului" de companii din subordinea Ministerului Economiei, iar Oil Terminal este una din acestea?
Sorin Ciutureanu: Oportunitatea sau nu a privatizării Oil Terminal a fost dezbătută de foarte mulţi ani şi, din păcate, nu s-a mers pe o strategie de viitor, din cauza faptului că, până în 2009, terminalul deservea cel puţin patru rafinării din România, iar sursele financiare de susţinere a investiţiilor şi a mentenanţei erau semnificative, iar aceste lucrări chiar au fost efectuate la acea dată. După 2009, lucrurile s-au complicat, iar activitatea s-a restrâns semnificativ în domeniul petrolier românesc, ajungându-se în situaţia deloc plăcută ca o singură rafinărie să mai utilizeze terminalul pentru importul de ţiţei. Fac referire la importurile de ţiţei prin simplul fapt că terminalul, prin construcţia lui, fără rulaj la ţiţei nu poate rezista ţinând cont de instalaţiile proiectate pentru capacităţi foarte mari. Doar trebuie să vă gândiţi că, pe aceleaşi capacităţi existente, terminalul a rulat în 1989 circa 24 milioane tone de ţiţei şi produse, în 2005 am rulat circa 13,5 milioane, iar în 2012 am rulat circa 4 milioane tone. Deci, puteţi observa ce decalaje majore!
Din punctul meu de vedere, statul român nu ar trebui să se gândească la privatizarea terminalului, ci să acorde o atenţie deosebită susţinerii controlului intrărilor şi ieşirilor de produse petroliere în portul Constanţa, să asigure facilităţi fiscale prin legi clare acestui terminal, astfel încât să nu fim în situaţia actuală în care clienţii evită Constanţa din cauza costurilor foarte mari privind garantarea unor mărfuri depozitate sau costuri portuare mari.
Chiar zilele trecute citeam o adresă primită de la ANAF prin 2010 prin care ne solicita să depunem urgent o garanţie bancară suplimentară de circa 48 milioane euro în scopul funcţionării ca antrepozit fiscal, în condiţiile în care noi nu suntem proprietari de marfă, nu suntem plătitori de accize şi doar prestăm servicii de încărcare/descărcare pentru alţii.
Mai mult decât atât, cifra noastră de afaceri era de vreo 25 milioane euro anual! Apoi ne-au retras autorizaţia de antrepozit fiscal de depozitare la pachet cu depozite din mijlocul ţării de 100 tone capacitate de depozitare, iar noi aveam 1,5 milioane tone şi eram terminalul României la Marea Neagră. Deci, aici se vede lipsa de strategie, de înţelegere a ce înseamna Oil Terminal pentru economia naţională. Ar trebui să atragem investitori pentru repornirea unor rafinării care au fost închise, precum Arpechim sau Rafo, precum şi repornirea Oltchim, combinat în care s-au făcut investiţii majore şi utile, din punctul meu de vedere. Poate şi concurenţa a avut un cuvânt de spus în problema Oltchim. Ar fi păcat ca acest combinat să nu reintre în funcţiune. Dacă aceste rafinării reintră în producţie, atunci şi terminalul va funcţiona la capacitate maximă. Deci părerea mea este să facem ţara să meargă şi apoi să ne gândim la punctul de intrare/ieşire al ţării. Aşa cum am mai spus-o, aşa cum portul Constanţa este oglinda economiei româneşti, aşa şi Oil Terminalul e oglinda domeniului petrolier din România. Să ştiţi că nu suntem aşa favorizaţi geo-strategic. Suntem la o mare oarecum închisă, cu strâmtori controlate de o Turcie imprevizibilă, deşi există o serie de tratate economice şi comerciale care reglementează transportul prin strâmtori. Deci, deşi nu văd oportună privatizarea, trebuie luată în considerare totuşi situaţia actuală a terminalului, pe fondul scăderii volumelor de mărfuri.
În 2008, Oltchim era un combinat extrem de curtat de investitori importanţi, dar statul român nu a acordat o importanţă majoră pentru că acest combinat mergea şi toată lumea era mulţumită. Acum căutăm pe oricine să vină să preia pachetul de acţiuni al statului că nu mai sunt resurse financiare să susţinem activitatea la combinatul din Râmnicu Vâlcea. Mi-e frică să nu se ajungă şi cu Oil Terminal în aceeaşi situaţie dacă nu ne implicăm în susţinerea lui cu surse financiare, legislaţie favorabilă sau măcar să găsim un mare operator de terminale la nivel mondial cu care să intrăm într-un parteneriat care să atragă volume de mărfuri suplimentare în baza relaţiilor comerciale pe care aceştia le au cu marile companii petroliere. Să ştiţi că noi am atras traderi externi importanţi de-a lungul timpului, gen Glencore, Vitol, Litasco şi mulţi alţii cu care avem şi în prezent contracte operaţionale. Însă nu se compară când operezi marfă pentru o rafinărie la genul in/out cu nişte volume de mărfuri spre depozitare.
Reporter: Presa a relatat cu diverse ocazii că Gazprom îşi doreşte foarte mult Oil Terminal şi ar fi dispusă să cumpere şi alte companii neviabile, gen Oltchim, la pachet cu Oil Terminal. Cum comentaţi?
Sorin Ciutureanu: Sincer, nu mi se pare o idee bună să vinzi ceva la pachet cu Oil Terminal. Cred că lumea nu înţelege!! Cum ar fi să-i facă Gazprom prestaţiile de export-import produse petroliere lui OMV Petrom, Vitol, Rompetrol, Lukoil sau Oscar Downstream când ei deja se concurează pe piaţa românească, iar cu unii pe piaţa internaţională? Tot timpul am susţinut că terminalul trebuie să fie independent, controlat de o companie independentă cu domeniul de activitate manipulare, depozitare produse petroliere. Altfel apar probleme majore, probleme concurenţiale. În alte state (vezi Croaţia, terminalul Omisjali), autorităţile au investit din bugetul statului sume mari în retehnologizarea terminalului naţional, dar şi clienţii au investit din sursele lor financiare proprii pentru a avea un terminal performant. În România nu s-a întâmplat asta, clienţii noştri nu au acordat un interes terminalului în toţi aceşti ani ca şi când nu ar fi fost pentru uzul strict al lor. Aveau toate pârghiile să facă presiuni pe lângă guvernele post-decembriste să-şi pună reprezentanţi în consiliile de administraţie ale Oil Terminal şi să-şi urmărească interesele economice într-un mediu concurenţial optim. Noi manipulăm mărfuri, nu facem comerţ cu produse petroliere, iar veniturile obţinute le îndreptăm spre investiţii şi întreţinerea instalaţiilor. Plătim şi redevenţă statului român pe marfa rulată prin instalaţiile Domeniului Public. Deci, dacă Gazprom e interesat de Oltchim, ar fi foarte bine şi le urăm succes şi ne dorim să îşi reia activitatea de producţie spre binele tuturor dar nu poţi vinde Oltchim la pachet cu Oil Terminal. Ca strategie consider că nu e bună această abordare. Este foarte greu să cuantifici valoarea unui astfel de terminal astfel încât să-l mai şi vinzi la pachet cu altceva.
Reporter: Aveţi numeroase procese cu acţionarul minoritar Broadhurst Investments. Care este stadiul acestora? Care este punctul dumneavoastră de vedere în acest conflict?
Sorin Ciutureanu: Acţionarul Broadhurst Investments Limited, care deţine 7,6258% din acţiunile societăţii, a formulat cereri de intervenţie în procedura înregistrării la Registrul Comerţului a hotărârilor A.G.O.A. şi A.G.E.A. de-a lungul timpului.
Astfel, pe rolul Tribunalului Constanţa se află în prezent un număr de 28 cereri de intervenţie prin care intervenientul solicită respingerea cererilor de menţiuni referitoare la înregistrarea la Registrul Comerţului a hotărârilor menţionate. Până în prezent au fost soluţionate, în primă instanţă un număr de 18 dosare. Instanţa a respins cererile de intervenţie ca nefondate sau a anulat cererile ca netimbrate. Punctul nostru de vedere este că cererile de intervenţie formulate sunt nefondate, societatea noastră îndeplinind toate cerinţele referitoare la înregistrarea Hotărârilor Adunării Generale ale Acţionarilor societăţii OIL TERMINAL S.A. prevăzute în legislaţia în domeniu.
Menţionez că, până în prezent, toate cererile formulate de Broadhurst Investments Limited în instanţele de judecată au fost respinse.
Reporter: Care este stadiul procesului dintre Oil Terminal şi fostul director general Silviu Wagner?
Sorin Ciutureanu: În vederea implementării măsurilor prevăzute în Dispoziţia obligatorie nr. 853535/30.03.2012 emisă de ANAF, prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 17.08.2012 s-a decis pornirea procedurii de angajare a răspunderii fostului director general Silviu Ioan Wagner, în conformitate cu art. 155 alin. 1 din Legea 31/1990 republicată. În acest dosar, prin Hotărârea pronunţată în data de 01.10.2013, Tribunalul Constanţa a respins cererea introdusă, a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Reporter: Cum au evoluat principalii indicatori ai companiei în primul semestru al anului (rezultat net, cifră de afaceri)? Cum comentaţi rezultatele înregistrate de companie?
Sorin Ciutureanu: Programul fizic de prestaţii a înregistrat un deficit de 13% faţă de programul planificat prin BVC pentru 30.06.2013 (1.992 mii tone), respectiv, o nerealizare de 252 mii tone, având drept cauze: nerespectarea programului fizic lunar planificat şi comunicat de clienţi la începutul anului, închiderea Rafinăriei Petrotel Lukoil pentru revizie tehnică pentru 60 de zile în perioada februarie-aprilie 2013, intrarea în revizie tehnică a Rompetrol Rafinare în perioada februarie-aprilie 2013, diminuarea consumului de motorină la nivel naţional, ceea ce a condus la o scădere cu 40% a cantităţilor de motorină planificate.
Cifra de afaceri realizată la 30.06.2013 este de 48.968.000 ron şi a fost cu 9% mai puţin faţă de prevederile bugetare la 6 luni, respectiv, 53.577.000 ron, cauzele acestei nerealizări fiind deficitul de 13% înregistrat la Programul fizic de prestaţii planificat la 6 luni, precum şi clienţii care au intrat în faliment şi insolvenţă în cursul primului semestru 2013.
La 30.06.2013, societatea a înregistrat o pierdere cumulată de 4.424 mii lei, faţă de un profit planificat la 6 luni de 617 mii lei. Principala cauză constă în nerealizarea programului fizic cu 13% şi nerealizarea veniturilor totale planificate cu 11%.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al Oil Terminal are la bază estimările cantitative ale clienţilor noştri. În baza acestora, direcţia comercială analizează şi sistematizează cantităţile ce urmează a fi derulate, analizează veridicitatea acestora în raport cu situaţia la momentul respectiv şi transmite cantităţile estimate în vederea emiterii BVC pe baza cantităţilor de produse ce urmează a fi rulate în anul calendaristic. Orice modificare operaţională (revizie neprogramată, avarie, scădere a preţului la export a produsului rulat) pe parcursul anului a unuia dintre clienţi poate influenţa negativ bugetul de venituri şi cheltuieli.
Reporter: Cum apreciaţi mediul economico-financiar din ţara noastră şi care sunt aşteptările pe care le aveţi de la autorităţi?
Sorin Ciutureanu: Aşa cum v-am precizat anterior, e foarte greu de înţeles "fenomenul" Oil Terminal. De când am venit în această poziţie de director general, împreună cu colegii mei, încerc să limpezesc problemele privind controalele efectuate de organele statului în Oil Terminal din anii 2010-2012 care au generat obligaţii de plată care uneori nu prea au fost conforme cu situaţia reală. Normal că ele sunt contestate în instanţă, dar trebuie să fim pregătiţi de ce ar putea fi mai rău. Pe lângă asta, am transmis memorii pentru sprijinirea societăţii de către Guvernul României (ministere de resort, agenţii naţionale) în scopul unor modificări legislative favorabile desfăşurării activităţii comerciale cu respectarea legislaţiei europene. Nu am cerut niciodată lucruri care ar putea fi considerate ca neconcurenţiale sau cu tentă de ajutor de stat. Tot ce am solicitat a fost strict ca pentru o societate comercială normală care funcţionează într-un mediu economic normal. Aşteptam însă şi răspunsuri astfel încât să ştim ce strategie să urmăm. Anul acesta am aplicat pentru autorizare ca antrepozit fiscal de depozitare, codul fiscal nefiindu-ne favorabil, ţinând cont de cuantumul garanţiilor care trebuie depuse, am venit cu solicitări pe lângă Ministerul Transporturilor astfel încât să introducem Depozitul Sud Movila Sara sub statut de zonă liberă a Portului Constanţa, cel mai mare depozit de produse petroliere de la Marea Neagră. Toate aceste demersuri au fost în scopul oferirii unor facilităţi normale şi justificate celui mai mare terminal petrolier al României. În momentul în care vom avea răspunsuri ferme din partea autorităţilor, vom informa şi acţionarii societăţii. Oil Terminal împreună cu Conpet sunt singurele entităţi din domeniul petrolier românesc care mai sunt sub control majoritar de stat. Deci, vă daţi seama că toţi clienţii noştri sunt companii private pe o piaţă concurenţială acerbă. Cumulat cu problemele generate de criza economică, cumulat cu creşterile constante ale utilităţilor, societatea noastră a trebuit totdeauna să vină cu îmbunătăţiri şi diversificări ale serviciilor. La momentul actual, suntem deschişi la orice solicitare de operare mărfuri lichide şi în cazul în care nu avem posibilităţi tehnice, căutăm şi găsim soluţii.
Deci încercăm să răspundem solicitărilor tuturor clienţilor noştri. Important este ca şi aceştia să aibă şansă să reziste şi să-şi mărească volumele rulate prin terminalul petrolier.
Reporter: Care sunt investiţiile efectuate în ultima perioadă şi cum au fost ele finanţate?
Sorin Ciutureanu: În ultimii doi ani, investiţiile societăţii s-au axat pe lucrări necesare conformării la cerinţele de protecţia mediului (modernizare instalaţie recuperare vapori rampă CF), asigurarea de capacităţi de depozitare la standarde (construirea unui rezervor de capacitate 10.000 mc în depozitul port, modernizare rezervoare de capacităţi mari - 50.000 mc-28/S şi 35.000 mc- 23/S), dotarea laboratoarelor proprii cu echipamente de încercare, modernizări de instalaţii (instalaţia electrică şi acţionare vane ţiţei depozit sud, legături supraterane parc de rezervoare 8X5000 depozit sud), instalarea unor sisteme de monitorizare TVCI în depozitele nord şi sud.
Ca şi perspective investiţionale, se va continua acţiunea de mărire a capacităţilor de depozitare în depozitul port (începută cu rezervorul de 10.000 mc recepţionat anul acesta) prin construirea a încă două rezervoare de 5.000 mc şi 10.000 mc, modernizarea unor rezervoare de capacităţi mari, se va continua programul de scoatere la suprafaţă a conductelor tehnologice prin pozarea supraterană a fasciculului de conducte dintre claviatura port şi podul MIM, modernizarea sistemelor de contorizare şi extinderea acestora, lucrări de modernizare rezervoare prin dotarea lor cu telemăsuri şi etanşări duble ce corespund normelor de mediu în vigoare, extinderea sistemelor de acţionare electică a vanelor şi comanda lor centralizat din camera de comandă. De asemenea, dorim consolidarea sistemului antiefracţie prin extinderea sistemelor de monitorizare TVCI şi supraînălţare împrejmuiri.
Reporter: Care sunt planurile companiei pe termen scurt şi mediu?
Sorin Ciutureanu: Avem în vedere promovarea imaginii societăţii şi contactarea/găsirea de noi pieţe şi parteneri comerciali. Vrem să acoperim pierderile financiare ale anului 2013 generate de scăderea drastică a volumelor de marfă prin Oil Terminal faţă de previziunile iniţiale ale clienţilor, pe fondul scăderii consumului de produse petroliere atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă prin valorificarea unui produs petrolier (deşeu) gestionat şi depozitat de către societatea noastră din anul 2001. Astfel, conducerea societăţii a obţinut avizele şi aprobările în vederea comercializării acestui produs pe Bursa Română de Mărfuri. În acest moment, vânzarea acestui produs prin licitaţie este în curs de derulare.
Ne mai dorim reducerea consumurilor tehnologice, completarea proiectului Hotărârii de Guvern ce vizează extinderea regimului de zonă liberă, demersuri privind reautorizarea Oil Terminal ca antrepozit fiscal, majorarea capitalului social cu terenul Secţie Platforma Nord având ca rezultat majorarea semnificativă a cotei de participare a Ministerului Economiei în structura acţionariatului Oil Terminal S.A. şi identificarea de fonduri europene nerambursabile în vedere ecologizării. Ne mai interesează demararea procedurilor pentru obţinerea licenţei de furnizor de energie electrică.
Reporter: Cum a fost influenţată societatea de faptul că este listată la Bursă?
Sorin Ciutureanu: Îndeplinind criteriile anunţate de Bursa de Valori Bucureşti, S.C. OIL TERMINAL S.A a fost înscrisă la cota bursei, categoria I, la data de 30.01.1998, oferind investitorilor protecţie şi siguranţă, transparenţă informaţională şi posibilitatea de a-şi tranzacţiona acţiunile pe o piaţă organizată. Astfel, societatea noastră, făcând parte din categoria societăţilor admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, este obligată să se înregistreze şi să respecte cerinţele de raportare stabilite prin reglementările Autorităţii de Supraveghere Financiară şi ale pieţelor reglementate pe care se tranzacţionează valorile mobiliare emise de acestea, trebuie să asigure un tratament egal pentru toţi acţionarii care deţin acţiuni de aceeaşi clasă, trebuie să asigure toate facilităţile şi informaţiile necesare pentru a permite acţionarilor să-şi exercite drepturile.
Reporter: Vă mulţumesc!

A consemnat ANCUŢA STANCIU