Respectati autonomia universitara la UMF Tg-Mures!

La originea întregii dramolete care a emoţionat o ţară întreagă se află inşi pentru care UMF a devenit o feudă profitabilă.

Am asistat consternaţi, în săptămânile din urmă, la amplificarea unui discurs public antiminoritar, inflamat de subiectul creării la UMF Târgu Mureş a liniei / secţiei de predare în limba maghiară, subiect confiscat politic şi dezbătut pe televiziunile naţionale, de liderii de opinie de serviciu, aproape exclusiv într-o cheie unilaterală şi agresivă, amintind de tonul anilor ’90. Erupţia în forţă a naţionalismului latent nu poate să nu îngrijoreze.

În timp ce opinia publică româ­nească salută iniţiativa înalţilor demnitari ai statului de protejarea a românilor aflaţi în minoritate şi de condamnare a discursului xenofob care erodează valorile europene, acasă ne confruntăm cu recrudescenţa atitudinilor antimaghiare.

Responsabilitatea pentru tensiunile de la UMF din Târgu Mureş se datorează în exclusivitate actualei conduceri. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 statuează la art. 363 că „instituţiile de învăţământ superior de stat având activităţi de predare în limba minorităţilor naţionale cu statut de universităţi multiculturale şi multilingve“ (s.n.), sunt Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca - în limbile română, maghiară şi germană; Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş - în limbile română şi maghiară; Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş - în limbile română şi maghiară“. Două dintre instituţiile menţionate în lege şi-au adaptat Carta şi au purces la organizarea predării în limba maghiară în linii, secţii şi facultăţi.

Eludând legea, senatul şi rectoratul UMF Tg. Mureş au refuzat adoptarea unei Carte cu statut multicultural, invocând varii motive: că legea a fost adoptată prin asumarea răspunderii guvernamentale, că autonomia universitară este o valoare supremă, absolută, deasupra legii şi, în fine, într-o notă de şantaj sentimental, că medicii şi farmaciştii care studiază în maghiară nu vor şti să vorbească româneşte, iar noua organizare nu va primi acreditarea ARACIS, diplomele nemaifiind recunoscute pe plan naţional şi european. Profesorii maghiari susţin însă că din cei 4.000 de studenţi înscrişi în prezent, 1.750 sunt maghiari, iar numărul de 161 de profesori maghiari acoperă baremul de 800 de studenţi, corpul profesoral maghair urmând să fie completat în perioada tranzitorie. Refuzul actualei conduceri UMF de a aplica Legea educaţiei naţionale s-a făcut cu aplomb, siguranţă de sine şi detaşare, cu certitudinea că ilegalitatea comisă poate fi uşor transferată în cheie interetnică şi consolidată prin presiune de stradă, mediatică şi politică. Mai mult, pe baza Cartei respinse de minister, la UMF s-au organizat alegeri pentru senat şi noul rector, adâncindu-se criza actelor adoptate ilegal.

Merită insistat pe faptul că, pentru a-şi acoperi reaua voinţă şi deciziile ilegale, conducerea UMF şi susţinătorii săi politici şi mediatici invocă obsesiv în mod fals în acest caz argumentul autonomiei universitare, prevăzut de Constituţie şi de Legea educaţiei naţionale, căci principiul autonomiei nu poate, în niciun stat democratic, prevala asupra legalităţii. Dacă autonomia ar fi absolută, universităţile, administraţiile locale, cultele ar putea introduce practici aberante pe teritoriul lor.

Dacă UMF ar fi adoptat o Cartă conformă cu legea, conţinând statutul de universitate multiculturală, ar fi trebuit să operaţionalizeze şi art. 135, care prevede că „în instituţii de învăţământ superior multiculturale şi multilingve se constituie secţii/linii cu predare în limbile minorităţilor naţionale“ şi că „secţiile beneficiază de autonomie universitară în organizarea activităţilor didactice“. Principiul autonomiei s-ar aplica şi liniei maghiare din universitate, iar puterea absolută a actualei conduceri asupra tuturor deciziilor academice, dictatul majorităţii asupra minorităţii ar înceta, lăsând loc unei relaţii de parteneriat echitabil.

Această evoluţie ar deranja însă interese personale şi ar delegitimiza orientarea ideologică a unora dintre conducătorii actuali ai UMF. La originea întregii dramolete care a emoţionat o ţară întreagă se află inşi pentru care UMF a devenit o feudă profitabilă. Alegaţii de plagiat, venituri copioase, nepotisme şi alte metehne nedemne de lumea academică au putut crea loialităţi nebănuit de puternice. Unui gest de protejare a intereselor pecuniare meschine i s-a dat amploare de eroism naţional.

În situaţia creată, Guvernul României s-a văzut nevoit să intervină printr-o măsură excepţională, pe care putem să n-o agreăm ca stil, dar a cărei legitimitate nu poate fi negată. La 13 martie s-a supus dezbaterii publice proiectul hotărârii de guvern care prevede înfiinţarea la UMF Tg. Mureş a unei facultăţi cu predare în limbile maghiară şi engleză. În opinia mea, ar fi fost preferabilă ieşirea din tăcere a majorităţii decente a profesorilor şi studenţilor de la UMF, adoptarea unei Carte multiculturale prevăzând crearea secţiei maghiare, apoi repetarea alegerilor pentru senat şi rectorat pe baze legale. Acest scenariu pare acum mai utopic decât oricând, pe măsură ce disputa a fost prelaută de partide, sindicate, biserică etc. Hotărârea de guvern va fi atacată în justiţie - un fost ministru al Educaţiei de la Cluj s-a grăbit deja să-i dezvăluie vulnerabilitatea -, iar opoziţia a ameninţat cu o moţiune de cenzură.

Tensiunile din jurul statutului multicultural al UMF au relevat însă câteva adevăruri inconfortabile. Tg. Mureş, oraş paşnic şi cordial altminteri, conservă câ­teva nuclee de conformism naţionalist şi este un simbol uşor de manipulat, prin reverberaţiile în timp ale evenimentelor din martie ‘90, neelucidate nici până astăzi, ca urmare a refuzului sistematic al Procuraturii Generale de a redeschide dosarul martie ‘90.

La adăpostul acestei impunităţi, mediile naţionaliste nu au renunţat la exploatarea în favoarea lor a mitului faliei interetnice de la Tg. Mureş. Politicienii locali, indiferent de partid, practică adesea discursuri divizatoare, întreţin atmosfera de suspiciune şi profită de pe urma naţionalismului latent, ori de câte ori se apropie alegerile. O presă locală timidă, controlată încă de corifeii organelor de partid PCR, toarnă constant gaz pe foc.

La aceasta se adaugă o politică educaţională falimentară în privinţa stimulării interculturalităţii. Studenţii care au demonstrat împotriva caracterului multicultural al UMF au fost uşor mobilizabili nu numai prin acordarea unei zile de chiul de la cursuri sau a iluziei clemenţei profesorilor implicaţi, ci şi pentru că istoria propriei universităţi, beneficiile bilingvismului şi interculturalităţii le sunt perfect străine, iar evenimentele de parteneriat sunt mult mai rare decât acţiunile de divizare.

Un deficit democratic major este acela al modului cum partidele înţeleg să-şi elaboreze propriile politici publice, inclusiv în domeniul minorităţilor. Ca urmare, ori de câte ori se iveşte o chestiune de drepturi, opinia publică, constant montată, confundă revendicările minorităţii maghiare cu interesele liderilor UDMR, nu de puţine ori subiective şi conjuncturale.

În fine, marea dezamăgire a momentului UMF rămân partidele de opoziţie. Dacă orientarea naţionalistă a PC nu are de ce să mire, liberalii şi socialiştii au adoptat în guvernările lor anterioare destule măsuri în direcţia repectării alterităţii şi egalităţii de şanse. Ambele partide fac parte din familii politice europene consacrate în politici de promovare a diversităţii. Ameninţarea că, odată venită la putere, USL va abroga caracterul multicultural al UMF, dă măsura marelui lor oportunism electoral şi a duplicităţii pe plan european. //



Scurt istoric

Actuala Lege a educaţiei naţionale, care permite, prin statutul multicultural, înfiinţarea de linii/secţii/facultăţi de predare în limba minorităţilor la 3 din cele 53 universităţi din ţară, constituie o reparaţie istorică, ce încheie definitiv politica de asimilare forţată din perioada comunistă, pe larg prezentată în Raportul Tismăneanu. UMF Tg. Mureş a fost iniţial facultate a Universităţii Bolyai din Cluj, înfiinţată în 1945 prin Decretul Regal semnat de Regele Mihai, ca instituţie cu predare în limba maghiară. În 1948, această secţie era transferată la Tg. Mureş şi devenea instituţie de sine stătătoare, singura universitate de medicină şi farmacie destinată studiului în limba maternă a minorităţii maghiare. După desfiinţarea Universităţii Bolyai în 1959, în 1962 Medicina de la Tg. Mureş îşi pierde statutul de universitate în limba maghiară, devenind instituţie bilingvă. Caracterul bilingv este, în opinia mea, în condiţii de echitate şi paritate academică, un real câştig, numai că scopul măsurilor luate de regimul comunist, unele cu participarea directă şi personală a lui Ceauşescu, a fost eliminarea treptată a limbii maghiare din universităţi, din perspectiva unei asimilări forţate accelerate şi a constrângerii psihologice abrupte menită să stimuleze emigrarea. După saşi şi evrei, comunitatea maghiară ar fi devenit o minoritate muzeală.

Evenimentele din 1989, în ciuda aşteptărilor, prin neutralizarea lor de forţele care au creat confruntările din martie ‘90, nu au oprit involuţia. Declinul atinge punctul maxim în perioada guvernării patrulaterului roşu. Dacă, în 1963, din 88 absolvenţi ai UMF 81 erau maghiari, în 1994, din 240 absolvenţi abia 28 erau maghiari. Restricţiile privind angajarea profesorilor maghiari, pensionările masive, un numerus clausus implicit conduc această instituţie la falimentul predării în limba maghiară.

Abia după venirea la putere a CDR, în 1996, şi cooptarea UDMR la guvernare, când Administraţia Constantinescu iniţiază măsuri proactive reparatorii, apare o curbă ascendentă a numărului studenţilor maghiari, care nu este însă urmată de reconsolidarea proporţională a numărului de profesori maghiari, parte din cursuri fiind predate în română, parte în maghiară de profesori români bilingvi.

Guvernele succesive au ratificat după 2000 o serie de tratate şi convenţii, care asigurau orientarea euro-atlantică a României, accederea la calitatea de membru NATO şi UE, proces în cadrul căruia protejarea minorităţilor a fost o condiţionalitate constantă. Relaţia dintre România şi Ungaria a evoluat până la a avea în statul vecin un susţinător constant al aderării noastre la NATO, UE şi, mai recent, la spaţiul Schengen.