România-Norvegia, împreună pentru copiii Bodnariu

Pierderea absurdă, nejustificată a copiilor de către un părinte normal, care îi iubește și-i crește așa cum se pricepe (în fond nimeni nu-i perfect și nu ține un tratat de psihologie în mână când interacționează cu familia sa, deci mai poate greși - dacă or fi greșit acești părinți -) mi se pare cea mai crudă suferință pe care o poate trăi un om într-o viață. Cred că aș putea cere numai lucrul acesta în rugăciunile mele (să nu-mi pierd vreodată copiii) și, dacă aș primi răspuns, aș fi fericită până la sfârșitul zilelor. Ca să nu mai vorbesc despre drama copiilor care nu-și pierd numai părinții, ci și frații, fiind despărțiți în familii adoptive diferite! E ca și cum li s-ar muta universul, ca și cum s-ar trezi pe o altă lume. Niciodată nu vor mai avea sentimentul securității, sentimentul că se află undeva „acasă”.