Oltchim sau modelul eşecului economiei româneşti de după 1989

Vom lua pentru această analiză două state est europene care în anul 1989 au schimbat direcţia economică, două sisteme diferite dar care într-un final au avut un rezultat bun, ambele având azi o economie în mare parte independentă de politic.

Primul caz este Polonia, stat care ajunsese la finele anilor 80 la o datorie aproape de insolvenţă dar care şi venea după 10 ani de convulsii politice, de confruntări violente între opoziţie şi regimul comunist.

În 1989, ajunge la putere guvernul condus de premierul necomunist Tadeusz Mazowiecki şi care în 1990 pune în aplicare cel mai dur proiect de reforme al lui Leszek Balcerowicz, cunoscut sub numele  „terapia de şoc”. Ce însemna acest proiect – restructurare completă a intreprinderilor industriale socialiste şi imediat privatizarea acestora, cu excepţia celor care se ocupau de resursele naturale. Plus un plan de reeşalonare a datoriilor care se vor termina abia în 2024 (cele de până în 1989). Acest plan a fost cu vărsare de sânge, şomajul  a crescut usturtor, inclusiv în şantierle Gdansk, unde fusese inima revoltei anticomuniste S-a lăsat cu drame sociale, proteste de stradă. Milioane de şomeri au apărut în 1991 în Polonia, inflaţii galopante, dar în 1994-1995, după o cădere absolută, economia poloneză s-a stabilizat, industria era privatizată în proporţie de 90%. E drept premierul a pierdut alegerile după primul ciclu electoral, evident că stânga le-a câştigat, dar de acea reformă dură a beneficiat toată societatea poloneză după 1994. Din anul 1994, Polonia merge doar pe plus, inclusiv în anii creziei economice.  În anul 2006, Polonia mai face un experiment extrem de dur care a şocat opinia publică. Exact în plin boom economic, Polonia ia decizia de a reduce numărul angajaţilor în sistemul public dar mărind salariile celor rămaşi. Azi, Polonia numără la o populaţie de 40 de milioane de suflete un număr de aproximativ 1,1 milioane angajaţi la stat. Restul este economie privată.

Cehia. Guvernele postdecembriste ale statului ceh, după ruperea de Slovacia fac altceva, spre deosebire de polonezi. Guvernul face o analiză a industriei şi ia decizia să nu le întrăineze ci doar să le restructureze. Pe cele perfomante însă le divide, gen Skoda, şi oferă un pachet de 49% spre privatizare. Pe cele mai puţin perfomante statul le ţine în administrare dar cu management privat pentru o perioadă de 2-4 ani. În ce sens, guvernul ceh scoate la concurs postul de manager şi acesta încheia cu statul un contract cu clauze clare privind indicii de perfomanţă la care se angaja. Beneficiul era că în acei ani tumultoşi investiţiile erau realizate cu împrumuturi din bănci garantate de stat. Cehia s-.a inspirat din modelul mixt autriac. Dacă managerii nu erau perfomanţi, un CA lua decizia rezilierii contractului cu aceştia. Cu cât intreprinderile erau din ce în ce mai perfomante, cu atât statul vinde acţiuni dar nu din start 49%. Ci gradual, pentru că dacă în acest an, 10% din acţiunile de exemplu Skoda aveau un preţ, anul următor 10 procente aveau un preţ mult mai bun decât cel anterior. Azi economia Cehiei este tot un compozit mixt fomat dintr-un procent de agenţi economici cu capital integrat privat dar şi de economii care sunt în portofoliul statului sau acţionar majoritar este statul cu 50% plus acţiunea de aur.

România.  România a îmbrăţişat modelul perestroika, imediat după 1990. Adică o cosmetizare, în sensul că directorii multor intreprideri socialiste au fost demişi şi numiţi oameni cu carnet ai FSN. Aici s-a născut politica numirilor politice. Timid la început, noii directori FSN proveneau din interiorul intreprinderii. Nu s-a optat deloc pentru privatizare, mai mult dacă vreun concern vestic era intersat de anumite active care touşi făcuseră perfomanţă, regimul Ion Iliescu le-o reteza scurt. „Ăsta e al statului, construit de popor. Dacă vrei combinat, fă-ţi unul nou, aici”. O mare tâmpenie atunci, pentru un neamţ sau italian, pentru că nici unul nu era atât de prost să-şi facă o fabrică nouă cu acealşi profil ca cea de stat, mai ales că cea din urmă era şi subvenţionată. Şi aici, în România, noi directorii puşi politic de FSN sau FDSN şi-au permis să facă credite cu garanţia statului, numai că amatorismul unora dintre ei, i-a adus în situaţia de nu face mare brânză cu acele credite, au furat din bani, i-au direcţionat prost,  dar au şi devalizat zeci de bănci în acea perioadă. Bănci şi companii au falimentat în acei ani 1990 – 1996. Anii în care economia românească s-a făcut praf, printr-un management politic. Cei care au urma, CDR, deşi erau extrem de entuziaşti (vezi contractul de 200 de zile cu România) s-au prins cu mâinile de cap a doua zi după alegeri. Şi au continuat aceeaşi politică. Am omis să spun şi faptul că managerul pus politic la orice companie a statalui era „dator” partidului din care provenea.  Şi ca să se menţină funcţie…, ştim cu toţii ce făcea. Apropo de tributul domnitorilor români din istoria noastră care se plătea Porţii

Oltchim este cazul tipic al cum a mers industria românească după 1990. Sincer, aş fi preferat scenariul polonez în cazul acestui combinat.

Acum, judecăm sociologic şi psihologie, România ar fi putut urma unul din cele două modele de mai sus? Dacă România era fomată strict din Transilvania, poate că da…modelul ceh. Deşi, mă contrazice totuşi Slovacia. Slovacia a mers pe acelaşi model românesc de politizare a economiei şi de un naţionalims acerb, ulterior după anii convulsivi ai deceniului 1990 – 2000, a avut un mare avantaj geografic, faptul că s-a înnvecinat cu ţări mature economic.