Petiţie pentru reintroducerea probei de latină la bacalaureat

Primul site indicat in Comentariul precedent (#77) nu pare usor de de accesat (cel putin nu de pe orice browser).

Cel de al doilea contine o foarte utilă bancă de date, continand opinii, unele vechi de doua decenii, pe marginea chestiunii studiului limbii latine si a importantei acestuia.

S-ar mai putea adauga cele doua grupaje "Moderni fara studii clasice" (Dilema Veche,25 iunie 2010) si "Mai pot fi salvate studiile clasice in Romania?" (Observator cultural, 28 iunie si 5 iulie 2013).

Dupa modeta mea opinie, observatiile finale, cu valoare de indemnuri sintetizatoare -
atat citatul din Cicero, cat si maximele: "Aut disce, aut discede!", "Scientia est potentia"
(ca sa nu mai vorbim de basorelieful reproducand o scena scolara antica) sunt usor anacronice, si in orice caz deficitare in a sugera ideea tineretii spirituale inepuizabile, reprezentand principalul atribut si privilegiul cu adevărat esential al acestui domeniu.

Dar cum sa descrii in cateva randuri latura aceasta cu adevărat magică a limbilor si culturilor atat de eronat numite "moarte"?

..........................................................................................

“Dacă vorbim despre Roma, în faţa ochilor noştri răsar imagini ale disciplinei şi tăriei marţiale, dar şi ale moleşirii, ale bogăţiei inimaginabile şi ale luxului rafinat; ale unei nemaiauzite puteri şi splendori, ale culminaţiei culturii păgâne şi ale culminaţiei culturii creştine.
Orice decizie istorică luată în Europa până în plin secol XX s-a luat fie de către Roma, fie la, sau împreună cu Roma. Dar niciuna nu s-a luat împotriva Romei. De aceea nu era prea mult spus, când Roma a fost numită pe atunci capitala Europei. Ea şi-a schimbat de patru ori forma de stăpânire, a devenit regat, republică, imperiu şi papalitate, dar n-a încetat niciodată să stăpânească. Până-n zilele noastre, Vaticanul încă mai intervine din poziţia lui spirituală în luptele vitale, mai ales în cele ale naţiunilor europene. Atotputernica Romă a împăraţilor şi nu mai puţin puternica Romă a papilor şi-au câştigat merite nemuritoare în ce priveşte rafinarea culturală a omenirii. Fără Roma imperială, cea care a nimicit puterea politică a Eladei, dar i-a salvat şi i-a perpetuat cultura fără pereche, n-ar fi existat umanismul. Elenii sunt inegalaţi artişti, esteţi exemplari şi speculatori spirituali, romanii au fost deschizători de drumuri ca tehnicieni şi remarcabili empirişti. Homer, Platon, Aristotel, Empedocle, Herodot, Eschil, Sofocle, Euripide, Pindar, Demostene, Terenţiu, Cicero, Tit Liviu, Sallust, Caesar, Tacit, Ovidiu, Horaţiu, Lucreţiu. Doar câteva nume din noianul culturii amalgamate romano-greceşti, care, începând cu redescoperirea ei în timpul Renaşterii, au acţionat ca un ferment şi continuă să acţioneze şi astăzi asupra lumii devenite creştine. Multe comori nepreţuite au pierit din vina barbariei migratoare revărsate asupra meleagurilor Europei. Dar fără Roma imperială, fără oamenii luminaţi din Roma papală, după cum am spus, n-ar mai fi existat umanismul.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Un popor incapabil de orice creaţie statală majoră, cum erau grecii, trebuia pus sub curatelă. Lucrul acesta l-au făcut romanii. Dar ei au n-au nimicit decât puterea politică, în schimb cultura ei au absorbit-o cu nesaţ şi au îngrijit-o cu dăruire; ei au fost filo-eleni. A recunoaşte: “Noi, învingătorii, suntem lipsiţi de orice cultură, doar învinşii o au; şi aşa cum ei trebuie să renunţe la orice preponderenţă politică, la fel şi noi trebuie să renunţăm la cea culturală” ‒ a spune aşa ceva şi a acţiona în consecinţă este o faptă mare şi unică. Nu e vorba de influenţe pe ici-colo, cum ni se pare nouă pretutindeni, ci de o fertilizare de ansamblu.
Limba papilor a rămas latina, care din vremurile lui Ennius până-n zilele noastre a fost neîntrerupt scrisă şi vorbită, şi în care se oglindesc evenimente ce n-au mai existat în altă parte. Oriunde răsună limba latină, este amintit homo europaeus şi destinul lui; pe cât este ea de străină faţă de idiomurile locale, pe atât de familiar răsună ea în orice ureche doritoare să audă inflexiunile general-europene.

Latina este gramatical mai simplu construită decât greaca. Ei îi lipseşte astfel aoristul verbului, acea formă temporală “nedeterminată” prin care se exprimă o multitudine de nuanţe imposibil de redat în alte limbi: lipseşte diateza “medie” cu semnificaţiile ei de raportare inversă. Dacă ne gândim la gama de efecte lirice şi epice, dar şi prozaice, obţinute prin aceste forme gramaticale, pare aproape imposibil ca o limbă atât de dură şi uscată să domine asemenea defecte şi să devină poezie. Şi totuşi s-a putut. Cel ce-o compară cu engleza, se întreabă mai întâi cum poate o asemenea limbă sumară de comercianţi, cu defectul ei constant de energie gramaticală, să creeze vreo lirică. Dar poetul poate s-o facă, iar sonetele lui Shakespeare dovedesc acdest lucru. Filologii au vorbit mult împotriva lui Virgil, contestându-i calitatea de mare poet. Ceea ce i se poate obiecta cu adevărat Eneidei, a simţit-o cel mai bine Virgil însuşi, când a dispus ca ea să fie arsă după moartea sa. Dar împăratul Augustus s-a opus. Cântul al doilea, având drept temă pieirea Troiei, ţine de capodoperele literaturii universale. Momentul acela în care Aeneas, sculându-se din scaun, începe să-i descrie reginei Didona distrugerea patriei sale, “cu puţin mai nainte ca noaptea cea umedă să cadă din cer, iar stelele coborâtoare să-ndemne la somn”, descrierea într-o frumuseţe lingvistică desăvârşită a unui asemenea moment nu-i reuşise încă niciunui poet roman. Şi apoi această Didona însăşi, cu moartea ei în flăcări, pricinuită de iubirea-i mistuitoare pentru Aeneas! Un poet francez a spus cândva că ea e prima figură feminină modernă, căci aici a fost dezvăluit sufletul femeii ‒ niciun poet dinaintea lui Virgil neînchipuindu-şi că femeia ar avea un suflet. În felul acesta pezia romană poate subsista nu în ciuda, ci datorită avariţiei sale gramaticale.

Roma a fost sinteza imperiului roman, aşa cum ea este astăzi sinteza creştinătăţii catolice. Roma: asta a însemnat totdeauna stăpânitorii ei pe tronul imperial sau papal. Roma a fost şi a rămas un uriaş cap de Ianus. Figură grotescă, ameninţătoare, inspirând spaimă, şi faţă delicată, fermecătoare, angelică.”

(Extras din Hans Blüher “Puterea formativă a umanismului” - Die humanistische Bildungsmacht, 1976)