Mihai Răzvan Ungureanu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mihai Răzvan Ungureanu (n. 22 septembrie 1968, Iași) este un istoric și diplomat român, care a deținut funcțiile de ministru de externe al României între anii 2004-2007 și director al Serviciului de Informații Externe al României între anii 2007-2012. A fost prim-ministru al Guvernului României între 9 februarie 2012 și 7 mai 2012.
Viața personală
Mihai Răzvan Ungureanu se trage dintr-o familie de intelectuali din Iași. Este fiul lui Ștefan Ungureanu, fost profesor universitar de programare a proceselor chimice tehnologice la Universitatea Politehnica din Iași, fost viceprimar al municipiului Iași (1996-2000) și mai apoi director la Agenția Locală de Conservare a Energiei.[1].
Este căsătorit cu Dr. Daniela Ungureanu și are un copil.
Educația
A urmat studiile Liceului de matematică-fizică "Costache Negruzzi" din Iași pe care l-a absolvit ca sef de promoție în anul 1987.[2] Din 1985 și până la Revoluția din 1989 a fost membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist[3][4] dar declară că nu a fost membru al Partidului Comunist Român.[5]
În 1988 a devenit student al Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iași, unde a deținut pozițiile de membru al Senatului Universității (1990-1992) și de Secretar Executiv al Asociației Internaționale a Studenților în Istorie, Budapesta - Bruxelles (1990-1993).
În 1993 a susținut masteratul în Studii Ebraice la Centrul Oxford pentru Studii Ebraice din cadrul colegiului St. Cross al Universității Oxford,[6] iar la 24 martie 2004 a obținut un doctorat în istorie modernă la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu o teză cu tema „Convertirea și integrare în societatea românească la începutul epocii moderne”, avându-l ca îndrumător științific pe profesorul Alexandru Zub.
Vorbește fluent limbile engleză, franceză și germană și la nivel satisfăcător limba maghiară.
Cariera profesională
Activitate didactică
După absolvirea Facultății în anul 1992, Mihai Răzvan Ungureanu a devenit pentru o scurtă perioadă profesor la Liceul de Filologie-Istorie "Mihai Eminescu" din Iași. Din același an, este angajat drept cadru didactic universitar de istoria modernă a României la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, deținând pe rând următoarele grade didactice: preparator (1992-1995), asistent (1995-1998), lector (1998-2004) și apoi conferențiar (2004-2006). În anul 2007, devine profesor universitar de istoria modernă a României la Facultatea de Istorie a Universității din București.
În paralel cu activitatea didactică, conf. dr. Mihai Răzvan Ungureanu a desfășurat și o bogată activitate științifică, fiind membru al Societății Române de Heraldică, Sigilografie și Genealogie a Academiei Române, filiala Iași (din 1993), membru al board-ului științific al Fundației Soroș pentru o Societate Deschisă, Iași - București (1996-1998), director al Centrului de Studii Românești din Iași al Fundației Culturale Române (1996-1999), membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, Marea Britanie (din 1997), Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrew Studies, St. Cross College, University of Oxford, Marea Britanie (din 1998), membru al Consiliului Institutului de Studii Genealogice și Heraldică "Sever Zotta" din Iași (din 1998) etc.
În perioada 1998-2000, a deținut și funcția de membru al Consiliului Național al Reformei Învățământului din cadrul Ministerului Educației Naționale. Din anul 2004, conduce, în calitate de director, Centrul de Studii Iudaice din cadrul Facultății de Istorie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași.
Mihai-Răzvan Ungureanu a susținut cursuri la o serie de instituții de învățământ superior din țară și de peste hotare: profesor invitat (în germană: Gast Wissenschaftler) la Departamentul de Istorie Europeană, Universitatea Albert-Ludwig din Freiburg im Breisgau, Germania (1993-1997), profesor asociat la Școala de Studii Slavone și Est-Europene, Universitatea din Londra, Marea Britanie (1996-1998), lector la Școala NATO (SHAPE) din Oberammergau, Germania (din 2001), lector asociat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București (din 2002), lector la Centrul de Studii de Securitate "George C. Marshall" din Garmisch-Partenkirchen, Germania (din 2003). De asemenea, din anul 2005, este și profesor asociat la Universitatea Națională de Apărare.
Din anul 2007 este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București.
Activitatea diplomatică
În perioada 1998-2001, Mihai-Răzvan Ungureanu a îndeplinit funcția de secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. Apoi, este numit în funcția de director general – emisar special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (2001-2003) și coordonator-adjunct al Inițiativei de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI) (2003-2004), ambele cu sediul la Viena.
În paralel cu aceste atribuții, a fost ales ca Președinte al Institutului Român pentru Studii Strategice din București (din 2001), membru al board-ului administrativ al New Europe College din București (din 2002) și membru al board-ului științific al Centrului pentru Politici de Securitate din Szeged, Ungaria (din 2003). Mihai Răzvan Ungureanu deține gradul diplomatic de Ministru consilier (din 2003).
Director al SIE
La data de 26 noiembrie 2007 președintele României, Traian Băsescu a înaintat Parlamentului propunerea de numire a lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcția de director al Serviciului de Informații Externe, rămasă vacantă din martie 2007, în urma demisiei lui Claudiu Săftoiu datorată aceluiași scandal al ostaticilor români în Irak.
În 5 decembrie 2007 Camerele reunite ale Parlamentului au validat numirea lui Răzvan Ungureanu la conducerea Serviciului de Informații Externe, cu 295 de voturi pentru (dintr-un număr de 318 parlamentari prezenți). El a declarat înainte de votul pentru validarea sa în Parlament, că, dacă va fi numit în funcție, nu concepe să apere altceva decât interesele naționale.[7]
Cariera politică
În Partidul Național Liberal
În anul 2004, s-a înscris în Partidul Național Liberal.
Mihai-Răzvan Ungureanu a fost numit în funcția de Ministru al Afacerilor Externe la data de 29 decembrie 2004, în Guvernul Tăriceanu.
El a demisionat din funcția de ministru de externe în data de 4 februarie 2007, la două zile după ce premierul Călin Popescu Tăriceanu i-a cerut să-și prezinte demisia, în urma situației create de reținerea a doi muncitori români (Nelu Ilie și Adrian Gâncean) în Irak. Cazul românilor arestați în Irak a fost dezvăluit în premieră în cotidianul ”Evenimentul zilei” de către jurnalistul Liviu Iolu[8][9]. Cei doi muncitori, care lucrau la o bază militară americană în calitate de subcontractori, fuseseră acuzați de spionaj, deoarece au făcut fotografii fără aprobare în interiorul bazei. Premierul a invocat în cererea de demisie adresată lui Ungureanu că el a aflat din presă, după trei luni, de arestarea în Irak a muncitorilor români, în timp ce președintele Băsescu fusese informat, la câteva zile după arestare.
Mihai Răzvan Ungureanu a recunoscut că nu l-a informat pe primul ministru cu privire la situația celor doi muncitori români arestați în Irak, întrucât s-a considerat că problema cădea exclusiv în sarcina Ministerului, fiind un caz de intervenție consulară. El a declarat că i-a raportat situația președintelui Traian Băsescu, care era singurul în drept să decidă, în virtutea subordonării instituționale, dacă aceștia erau o problemă consulară sau de altă factură.
El a afirmat că decizia de a renunța la portofoliu este un gest de onoare, deși își susține punctul de vedere anterior.
„Răspunsul meu nu poate fi decât unul singur, este un răspuns de onoare, unul prin care îmi asum orice fel de vină și de responsabilitate, validată sau nu.[10]”
—Mihai Răzvan Ungureanu
Într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Național, premierul Călin Popescu Tăriceanu a declarat că intenționează să îi propună lui Mihai Răzvan Ungureanu să fie cap de listă la alegerile pentru Parlamentul European. „Vreau să spun public că Mihai Răzvan Ungureanu a reprezentat cu cinste Partidul Național Liberal, este un om în care am încredere și a dat dovadă de verticalitate morală, asumându-și vina pentru greșeala ministerului din subordine. O să vedeți cum în perioada următoare Mihai Răzvan Ungureanu își va continua cariera politică. Mă gândesc să-i propun o responsabilitate în cadrul partidului, aceea de a conduce lista PNL pentru alegerile pentru PE”, a declarat premierul.
Pe 19 februarie 2007, la două săptămâni după demisia lui Ungureanu, Partidul Național Liberal a înaintat președintelui propunerea de revocare din funcția de ministru de externe a lui Mihai-Răzvan Ungureanu și numirea în acest post a senatorului Adrian Cioroianu.
Deși conform art. 6 și 8.1 din Legea 90/2001, președintele României, la propunerea primului ministru, trebuia să ia act de încetarea calității de membru al Guvernului și să declare vacantă funcția de ministru în maximum 15 zile de la data depunerii demisiei, președintele Traian Băsescu a semnat decretul de eliberare din funcție a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, abia la 12 martie 2007. Cu toate acestea, președintele a refuzat să-l numească pe Adrian Cioroianu în funcția de ministru. [11]
La 14 martie 2007, Mihai Răzvan Ungureanu a prezentat într-o conferință de presă, bilanțul activității sale de doi ani în fruntea Ministerului Afacerilor Externe. El a apreciat că, în timpul mandatului său, politica externă a României s-a transformat dintr-o "o diplomație a camuflajului la una a sincerității, de la o diplomație a tăcerii la o voce clară, puternică".
Printre punctele subliniate în bilanțul prezentat de Ungureanu pentru cei doi ani în care a fost ministru de externe, menționăm următoarele:
Numirile de ambasadori pe criterii politice au fost foarte puține și "nici din partea președintelui, nici din partea premierului nu a existat o presiune politică referitoare la numiri". El a afirmat că a preferat să propună pentru posturile de ambasadori rămase vacante diplomați de carieră sau persoane provenind din mediul academic.
În decursul mandatului său, s-a reușit întinerirea personalului diplomatic. La momentul demisiei sale, 40 % dintre angajații MAE aveau între 25 și 35 de ani, în timp ce în anul 2004 proporția acestei grupe de vârstă era de 25 la sută.
El a considerat că una dintre cele mai mari reușite a politicii externe românești a fost că regiunea Mării Negre a devenit temă a politicii de vecinătate a UE și obiectul unei strategii americane speciale.
S-a imprimat un curs "stabil, previzibil și de încredere" în dialogul politic cu Republica Moldova. El a propus deschiderea a două consulate românești la Cahul și Bălți, președintele Băsescu obținând într-o vizită la Chișinău la mijlocul lunii ianuarie 2007, acceptul omologului său moldovean, Vladimir Voronin, de a înființa cele două consulate temporare românești.
S-au făcut eforturi pentru a ajunge la "relații clare, destinse" cu Ucraina, care nu au împiedicat însă România să aibă "o voce puternică" în diferendele cu Kievul legate de Insula Șerpilor și Canalul Bîstroe.
Îmbogățirea experienței Ministerului de Externe prin rezolvarea problemelor legate de criza ostaticilor din Irak, de repatrierea românilor din Liban, care au reprezentat situații imprevizibile și noi.
Pentru prima oară după 1948 Ministerul de Externe s-a dotat cu proprietăți, obținând dreptul de administrare asupra unui teren de 14.000 de metri pătrați, situat în vecinătatea Clubului Diplomatic, teren pe care se intenționează construirea unui nou sediu MAE. De asemenea, se intenționează construirea a două blocuri de locuințe de serviciu pentru personalul MAE. [12]
Horia-Roman Patapievici, directorul ICR, a declarat că Mihai Răzvan Ungureanu a avut un rol esențial în transformarea Institutului într-un "instrument eficient de promovare a culturii române"; fără contribuția sa, "reforma de personal rămînea moartă". [13]
La data de 21 martie 2007, premierul Călin Popescu Tăriceanu a prezentat un comunicat de presă al Guvernului României, în care a declarat că va prelua, pentru un timp limitat, cu titlu interimar, responsabilitățile ministrului de externe, până când se va rezolva starea de blocaj din Ministerul Afacerilor Externe. [14]
După demisia de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, Ungureanu s-a reîntors la funcția deținută înainte de a fi ministru, aceea de coordonator adjunct la Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), cu sediul la Viena (martie - decembrie 2007).
În 2007, Ungureanu a ieșit din PNL.
Independent
După 2007, Ungureanu a avut o atitudine relativ pasivă în politică, îndeplinind funcția de director al S.I.E
Prim ministru al Guvernului României
În urma demisiei guvernului Emil Boc, președintele României Traian Băsescu, după consultări cu partidele politice parlamentare l-a desemnat drept prim-ministru și l-a însărcinat cu formarea unui nou cabinet de miniștri.
Moțiunea de neîncredere contra guvernului
În urma succesului moțiunii de cenzură parlamentară depuse de USL, guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu a fost demis. Adoptarea moțiunii de cenzură s-a realizat cu 235 de voturi "pentru" și 9 "împotrivă", patru voturi fiind anulate. Mihai Răzvan Ungureanu a fost prim-ministru român timp de 78 de zile.
Fondarea ICCD
După mandatul său de premier, Ungureanu a fondat Inițiativa Civică de Centru-Dreapta (ICCD), o organizație non-guvernamentală, care-și propune unirea tuturor forțelor de dreapta. Printre fondatorii ICCD, sunt și doi membri PDL, anume Monica Macovei și Cristian Preda. Ungureanu a devenit președintele noii platforme. El a vorbit despre o alianță electorală de dreapta, la care să participe PDL, PNR, PNȚCD și FCD.
Partidul Forța Civică
În septembrie 2012, Ungureanu s-a înscris în partidul Forța Civică. El a candidat la președinția partidului, funcție în care a fost ales la 7 septembrie 2012. A alipit partidul la Alianța România Dreaptă (ARD), formată din PDL și PNȚCD. De asemenea, a aplicat Forța Civică la Partidul Popular European (PPE), purtând discuții cu liderii partidelor membre și cu organizația centrală a organizației europene. După alegerile parlamentare din 2012, ARD s-a dizolvat. În martie 2013, Forța Civică și PNȚCD au reînființat Alianța Dreptate și Adevăr.
Senator ARD de Arad
Ungureanu a câștigat un post de senator de Arad din partea ARD la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. Inițial, fostul premier a luat mai puțin de 50% de voturi. Însă, a reușit să intre în Parlament prin redistribuire. [15]. Printre obiectivele principale ale proaspătului senator s-au numărat transformarea Aradului în Capitala Culturală Europeană, titlu pentru care orașul va candida în anul 2021. Împreuna cu primarul Gheorghe Falcă, Ungureanu a pus bazele unui proiect ambițios de dezvoltare al orașului, incluzând reabilitarea Cetății din Arad.
Activitatea publicistică
Mihai-Răzvan Ungureanu a deținut funcții de redactor sau redactor-șef la o serie de reviste istorice dintre care menționăm:
redactor șef la revista „Dialog“ a Universității "Al. I. Cuza", din Iași (1988-1992);
redactor la "Arhivă genealogică", editată de Academia Română, București (din 1993);
redactor la "Revue des Etudes Roumaines", editată de către Fundația Regală Carol II - Academia Română, Paris - București (din 1994);
redactor la "Revista de istorie socială" a Universității "Al. I. Cuza" din Iași (din 1996).
Din anul 1998 este coordonator al colecției Historia a Editurii Polirom, Iași - București.
El a publicat peste 80 articole științifice. Dintre cărțile sale menționăm următoarele:
Documente statistice privitoare la orașul Iași (1755–1828), 2 vol. (Iași, 1997) - în colaborare cu prof. dr. Ioan Caproșu;
Marea Arhondologie a boierilor Moldovei (Iași, 1998);
Convertire și integrare în societatea românească la începutul epocii moderne (Iași, 2004);
Rumänien [România] - în colaborare cu Thede Kahl și Michael Metzeltin (LIT: Wien, Münster, 2006), ISBN 3-8258-0069-5.
Premii și distincții obținute
Pentru activitatea sa din domeniul culturii și diplomației, Mihai Răzvan Ungureanu a primit următoarele premii și distincții:
1992 - Premiul Național al Revistei “22”, București
1996-1997 - Premiul “Felix Posen” al Universității Ebraice din Ierusalim, Israel
1997-1998 - Premiul “Felix Posen” al Universității Ebraice din Ierusalim, Israel
1998 - Premiul “Vasile Pogor” pentru cercetările științifice privitoare la istoria orașului Iași, decernat de Primăria Municipiului Iași
1999 - Premiul “Corneliu Coposu” al Organizației de Tineret a PNȚCD pentru activitatea diplomatică în cadrul Ministerului Afacerilor Externe
2000 - Premiul “Dimitrie Onciul” al Fundației Culturale “Magazin Istoric” pentru editarea lucrării Relațiile româno-sovietice. Documente 1917-1934, vol. I, București, 1999 (în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse);
2000 - Mare Ofițer al Ordinului Național "Pentru Merit", România [16];
2000 - Comandor clasa I al Ordinului Regal Dannebrog, Danemarca;
2004 - Premiile Academiei Române - Premiul Mihail Kogălniceanu pentru lucrarea Convertire și integrare în societatea românească la începutul epocii moderne (Iași, 2004);
2007 - Meritul Diplomatic în Grad de Mare Ofițer, România.
Victor-Viorel Ponta
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Victor-Viorel Ponta(n. 20 septembrie 1972, București) este un om politic român,președinte al Partidul Social Democrat din februarie 2010, copreședinte al Uniunii Social-Liberale, deputat de Gorj. Ponta este din 7 mai 2012 prim-ministru al României.
Studiile și începutul activității profesionale
În 1995 a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București.
Până în 1998 a fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 din București, iar între 1998 și 2002, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică. Între 2000 și 2001 a ocupat funcția de coordonator al Biroului de Combatere a Spălării Banilor.
Controverse biografice în mass-media
Victor Ponta a indicat în biografia sa oficială de până în iunie 2012 că ar avea un master la Universitatea din Catania, ulterior clarificându-se că a urmat acolo un curs postuniversitar, conform jurnaliștilor de la ziarul Adevărul.[2]. Ponta a șters indicația despre masteratul din Catania imediat după izbucnirea scandalului plagiatului din teza de doctorat, dând ca motiv că "a trecut în noul CV doar informațiile relevante pentru funcția de premier"[3].
Ziarul Adevărul a publicat la 12 iulie 2012 un articol în care făcea cunoscut că descoperise un loc unde apărea o afirmație potrivit căreia Victor Ponta ar fi absolvit un curs de masterat[4] în biografia publicată de enciclopedia Who's Who (ediția romanească), unde un curs absolvit la o școală de vară este trecut drept masterat (citat din Who's Who: "2004: Masterat în drept penal inter. Catagna - Sicilia, Italia; Master în ideologii politice Oxford - Exeter College"[5]).
Frances Cairncross, rector al Exeter College, Regatul Unit, afirmă ca Victor Ponta nu a fost niciodată masterand la Universitatea Oxford. Redacția Who's Who a confirmat că biografia lui Ponta, publicată în 2011, ar fi fost dictată personal de acesta.[4]
Guvernul României, printr-un comunicat de presă publicat pe site-ul oficial, precizează că afirmațiile referitoare la „masterul” la Oxford al domnului Ponta „sunt răuvoitoare și nu se bazează pe nicio dovada concretă”. Biroul de presă al guvernului a mai menționat faptul că în niciun CV public al premierului nu este menționat cursul susținut la Oxford ca fiind de master.[6] Ziarul Adevărul a publicat, în replică, pagina din Who's Who cu biografia lui Ponta, în care apare indicat un master la Oxford.[4]
Teză de doctorat controversată
Articol principal: Cazul plagiatului din teza de doctorat a lui Victor Ponta.
În iulie 2003 a obținut titlul de doctor în drept din partea Universității din București cu teza intitulată Curtea Penală Internațională. Îndrumătorul științific al lucrării a fost Adrian Năstase, atunci premier în funcție. În 2012, chestiunea obținerii titlului de doctor cu această teză a generat o dezbatere publică, după ce revista Nature și alte publicații au considerat că ar fi vorba de un plagiat. Mai precis, la 18 iunie 2012, Nature (ediția online) a publicat știrea că „prim-ministrul Victor Ponta a fost acuzat că ar fi copiat secțiuni mari ale tezei sale de doctorat în drept din 2003 din unele publicații anterioare, fără referințele corecte”.[7] Imputația publicată de Nature era formulată pe baza unor documente compilate de un whistleblower anonim. Autorul articolului preciza că „Ponta și-ar fi obținut doctoratul la Universitatea București în timp ce era secretar de stat în cabinetul Adrian Năstase, care a fost și supervizorul lucrării sale de doctorat”.[7] Concomitent cu publicarea în Nature, acuzația de plagiat a fost reluată și într-un articol publicat în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung sub semnătura unui ziarist, Karl Peter Schwarz.[8] Ca urmare a controversei declanșate, după o analiză, Consiliul Academic de Validare a Titlurilor Universitare a constatat că 85 din cele 307 pagini ale lucrării au fost copiate integral, fără ghilimele și fără indicarea exactă a sursei.[9]
Ponta a admis că sistemul bibliografic utilizat în teza de doctorat nu este foarte clar în privința citării surselor bibliografice, însă a respins acuzația de plagiat, precum și rezultatul publicat al analizei consiliului.[10][11]
Limbaj nepotrivit
Premierul Victor Ponta prezent pentru a inspecta daunele după inundațiile din Teleorman în Aprilie 2014 a fost surprins de camerele de luat vederi în timp ce se adresa, într-un mod neobișnuit, ministrului Apelor, Doina Pană: "Tu ce faci, fă, Doina, aici?" inspecția a continuat din barcă în timp ce localnicii și jurnaliștii mergeau prin apă, premierul se relaxa asemănător unui turist fiind împins de pompieri de la ISU prin apa care nu ajungea nici până la genunchi.[12] Victor Ponta a negat ulterior faptul că s-a adresat ministrului Pana într-un mod necuviincios.[13]
Cariera politică
Cariera în Partidul Social Democrat
A intrat în politică în 2001 la invitația lui Adrian Năstase[necesită citare], căruia i-a fost asistent la catedra de Drept Internațional Public. Adrian Năstase i-a remarcat curajul politic și i-a propus un rol în Guvernul României: șef al Corpului de Control al Guvernului. Tot Adrian Năstase i-a fost și coordonator al lucrării de doctorat, terminată în 2003.
În noiembrie 2003 a fost ales președinte al Tineretului Social Democrat, funcție pe care a ocupat-o până pe 18 noiembrie 2006.
În iulie 2003 a devenit vicepreședinte al Partidului Social Democrat (PSD). A îndeplinit această funcție până în 10 iulie 2004, când a avut loc o restructurare în PSD, prin suspendarea delegației permanente și înființarea unui Birou Coordonator. Cu acest prilej, Adrian Năstase a declarat că activitatea lui Ponta de finalizare a negocierilor de integrare este foarte importantă.[necesită citare] Pe 10 decembrie 2006, la congresul PSD, a fost reales vicepreședinte al acestui partid.
Președinte al PSD
În februarie 2010, Victor Ponta a candidat la președinția Partidului Social Democrat, cu un mesaj de înnoire, dinamizare și regăsire a identității social-democrate a partidului[necesită citare] și a câștigat încrederea colegilor, fiind ales noul lider al formațiunii. Victor Ponta a devenit astfel singurul președinte de organizație de tineret care a făcut pasul către președinția partidului. Ponta a aliniat PSD la Alianța de Centru-Dreapta (ACD), compusă din Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Conservator (PC), din reuniunea celor trei formațiuni rezultând Uniunea Social-Liberală (USL). Mai apoi, a semnat o alianță cu Uniunea Națională pentru Progresul României (UNPR), partid desprins din PSD, intitulată Alianța de Centru-Stânga (ACS). În august 2012, a fost ales vicepreședinte al Internaționalei Socialiste, în cadrul congresului care a avut loc la Cape Town.
Activitate guvernamentală precedentă
În perioada 2001–2004, în timpul guvernării PSD, Ponta a fost secretar de stat, șeful Corpului de Control al Guvernului. A fost numit în funcție în 4 aprilie 2001, după care, la data de 2 mai 2001, Corpul de Control și Anticorupție al Guvernului s-a transformat în Corpul de Control al Primului-ministru, printr-o decizie a premierului de la acea dată, Adrian Năstase. Ponta a rămas în această funcție până la 8 martie 2004, atunci când, în urma restructurării Guvernului, a devenit ministru delegat pentru controlul implementării programelor cu finanțare internațională și urmărirea aplicării acquis-ului comunitar.
În 2008, în primul guvern Boc, Victor Ponta a fost ministru delegat pentru relația cu Parlamentul. În această perioadă, Ponta a avut o activitate critică la adresa executivului din care făcea parte, precum și poziții critice legate de adoptarea de coduri juridice prin asumarea răspunderii guvernului, asumare pe care o considera o strategie politică a lui președintelui Traian Băsescu.
Activitate parlamentară
În 2004, Victor Ponta a devenit unul dintre cei mai tineri parlamentari români, fiind ales membru al Camerei Deputaților. Din decembrie 2004 este deputat PSD de Gorj, iar în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2008, Victor Ponta este ales pentru a doua oară deputat de Gorj, în colegiul uninominal nr. 6 din Târgu Jiu.
A devenit vicepreședinte al Camerei Deputaților în septembrie 2006.
În timpul guvernării Tăriceanu, Victor Ponta a susținut introducerea votului uninominal. Astfel, adept al sistemului propus de Pro-Democrația, a negociat în numele PSD în primăvara lui 2007 introducerea acestui tip de scrutin agreat inițial de toate partidele.[14]
În 2007, a făcut parte din grupul PSD care a lucrat la redactarea acuzațiilor la adresa președintelui Traian Băsescu, acuzații care au fost adresate ulterior Curții Constituționale, în scopul suspendării șefului statului. Eșecul Partidului Social Democrat de la referendumul din 19 mai 2007 l-a determinat pe Ponta, alături de vicepreședinții Liviu Dragnea și Ioan Stan[necesită citare] să anunțe că ar putea să se autosuspende sau demisioneaze, însă la mai puțin de o săptămână au renunțat.[necesită citare]
Din martie 2009, Ponta a fost vicepreședinte în Comisia specială comună pentru dezbaterea în fond, în procedură de urgență, a Codului penal, a Codului de procedură penală, a Codului civil și a Codului de procedură civilă.[15]
Prim-ministru al României
În urma căderii Guvernului Ungureanu, ca rezultat al adoptării moțiunii de cenzură propusă de Uniunea Social-Liberală, în luna mai 2012, Victor Ponta a fost învestit în funcția de prim-ministru al României și în fruntea guvernului, devenind astfel cel mai tânăr prim-ministru din Europa.[16]
Printre măsurile de guvernare luate de premierul Victor Ponta încă din primele zile de la preluarea mandatului se numără: creșterea salariilor bugetarilor până la nivelul lor din 2010, returnarea eșalonată a contribuțiilor la asigurările de sănătate (care au fost reținute pensionarilor în timpul guvernelor anterioare — Boc și Ungureanu — printr-un act normativ declarat ca neconstituțional de către Curtea Constituțională) și suspendarea deciziei guvernului anterior privind înființarea unei secții în limba maghiară la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. De asemenea, guvernul Ponta a suspendat din funcție prefecții numiți de guvernele anterioare.[17]
Din primele săptămâni ale mandatului său, Ponta a devenit implicat în câteva dosare controversate. Guvernul său a transferat Institutul Cultural Român (ICR) de la Președinție la Parlament, socotind că acest lucru ar aduce mai multă transparență. Cu toate acestea, fostul președinte al ICR, Horia-Roman Patapievici, împreună cu alți intelectuali, au considerat acest transfer ca o încercare de politizare a institutului, întrucât fostul ministru de Externe, Andrei Marga, a preluat conducerea ICR. Încercarea sa de a schimba conducerea Televiziunii Române a provocat controverse, mai multi angajați ai TVR-ului acuzând guvernul de distrugerea televiziunii publice. Din funcția sa de deputat, a propus în Parlamentul României o nouă lege electorală, respinsă de Curtea Constituțională.
O dispută cu președintele Traian Băsescu a apărut pe tema reprezentării României la Consiliul European, premierul fiind susținut de Parlament iar președintele de Curtea Constituțională. Cu toate acestea, Ponta a participat la Consiliu. Acest conflict a degenerat într-o criză politică și constituțională, în care Victor Ponta, în calitate de co-președinte al USL, a fost implicat și care a culminat cu cea de a doua suspendare a lui Băsescu din oficiu și reinstalarea acestuia în urma unui referendum eșuat pentru demitere.
În luna octombrie a anului 2012, guvernul României a eșuat în încercarea de privatizare a combinatului minier Oltchim Râmnicu Vâlcea. Această companie de stat a fost cumpărată de controversatul om de afaceri și politician Dan Diaconescu. În urma neplății banilor pentru vânzare, Ponta a anulat contractul de vânzare.
La data de 17 decembrie 2012 președintele Traian Băsescu a semnat decretul de numire a lui Victor Ponta ca prim-ministru al României, el fiind singura propunere a vreunei alianțe de partide parlamentare. La data de 27 martie 2013 a devenit ministrul interimar al Justiției.
Guernul Ponta 1 și guvernul Ponta 2 au fost sprijinite de USL și au durat până în februarie 2014. Pe 24 februarie , liderul PNL Crin Antonescu a declarat că partidul său iese de la guvernare, deci alianța USL nu mai există. După aceasta, PSD, partidul lui Ponta, a purtat convorbiri cu partidul maghiarilor români, UDMR, - aflat în opoziție - și acesta s-a declarat de acord să înlocuiască la guvernare pe liberali (PNL). Astfel în martie 2014 a fost alcătuit guvernul Ponta 3 cu sprijinul PSD, PUNR, PC și UDMR.
Viața personală
Este căsătorit cu Daciana Sârbu, europarlamentar român și fiică a politicianului PSD Ilie Sârbu. Are un băiat din prima căsătorie (cu Roxana Ponta) și o fată din a doua căsătorie.