Salvati OLTCHIM si ARPECHIM!

http://www.rominsolv.ro/insolventa/
Insolventa

Procedurile de insolvenţă au în centrul lor debitorul, acel subiect care, asumându-şi riscul unei afaceri, a eşuat. Începând cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeşte din ce în ce mai mult de întreprinderea debitorului, care merită salvată, întrucât de ea depind o sumă cvasiinfinită de persoane cu care debitorul se află în relaţii de afaceri sau în alte raporturi juridice (salariaţii, statul, comunitatea locală, băncile, creditorii). La fel, se vorbeşte din ce în ce mai mult de aşa numitul „faliment scuzabil” al întreprinzătorilor nefericiţi, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompetenţe şi se „propovăduieşte” reinserţia acestora în mediul de afaceri.

Scopul tradiţional şi, în trecut, primordial al procedurilor de faliment, adică protecţia creditorului în relaţiile de afaceri, a trecut treptat în umbră, în zona subsidiarului, primordială fiind încercarea de salvare a debitorului. Sunt legislaţii, cum este cea franceză, care îşi propun în mod direct şi făţiş salvgardarea întreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislaţii, cum este cea germană, fac din reorganizare (salvarea întreprinderii) o prioritate în practică, din moment ce, chiar dacă reorganizarea este o simplă modalitate a procedurii insolvenţei în legea germană, ea este prezentă în peste 85% din cazuri şi are o rată de „succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificaţi în favoarea acestor „succese” sunt, în definitiv, creditorii, întrucât lor li se amputează creanţele, lor li se impun suspendări ale executărilor silite şi alte restricţii ale drepturilor lor obişnuite şi tot ei sunt cei care trebuie să suporte efectul extinctiv al creanţei lor pentru dispariţia personalităţii juridice a debitorului sau pentru descărcarea lui de datorii.

Este uşor de văzut similitudinea între concepţia noului aqcuis comunitar în domeniul insolvenţei şi antica – dar atemporala – parabolă a fiului risipitor. Avem un debitor care îşi asumă riscul de a fi independent, dar care îşi ruinează averea în urma unor aventuri care l-au dus în insolvenţă şi care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care îi permite debitorului să ia din averea celorlalţi atât cât îi trebuie pentru a-şi pune în practică ideile aventuroase, lege care poate fi asemuită tatălui; încrederea celorlalţi că debitorul are fler şi că îşi va plăti datoriile, care poate fi asemuită cu credinţa, puţin naivă, a tatălui că fiul său se va descurca sau, în caz contrar, se va întoarce la origini ca să îşi reia viaţa de la zero; ruina proprie a debitorului determinată de un mediu economic neprietenos sau indusă de propria incompetenţă, căderea implacabilă, recunoaşterea greşelii (condiţie a acordării beneficiului salvgardării sau al scuzabilităţii), solidaritatea creditorilor faţă de pierderile provocate de debitor (jumătatea de avere încredinţată de tată fiului său risipitor), mânia creditorilor faţă de consumarea averii debitorului şi a unei părţi din averea lor, răspunsul misterios şi bizar al legii la această mânie şi la inevitabila iritare însoţitoare, iertarea de către lege a unui debitor scuzabil şi, în fine, reinserţia acestuia în familia afacerilor, cu sau fără acordul creditorilor.

Aproape tot tabloul este complet. Este evident că un debitor vinovat nu are ce să caute în acest tablou, întrucât legea impune o rapidă eliminare a sa din mediul economic şi de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori în postura creditorilor confruntaţi cu realitatea frustrantă a susţinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a eşuat în afacerea sa şi care pretinde ajutor, iar legea îi conferă chiar mijloace de a-i constrânge pe creditori la acest ajutor. Şi am încercat să văd lucrurile din această perspectivă, a creditorilor participanţi involuntar la un act de salvare impus de o raţiune greu de înţeles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din această postură că aceşti creditori, care nu sunt altceva decât fiul nerisipitor, care îşi plătesc datoriile proprii la timp, fără a cauza tulburare celorlalţi parteneri contractuali şi care, totuşi, din caz fortuit sau din vina debitorului, îşi văd averea ciuntită (aşa cum averea tatălui este înjumătăţită în povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustraţi că nu au parte de sărbătoare dinspre tatăl, ci chiar loviţi ei înşişi de faliment, concedieri, divorţuri, sinucideri, pe scurt, mari tulburări la nivel social, economic şi chiar personal, care nu se justifică defel faţă de aşa-zisul imperativ al salvării unei singure oi dintr-o sută.

Majoritatea oamenilor îşi fac datoria, respectă porunca tatălui, rămân în interiorul turmei şi, cu bun simţ, nu aşteaptă o răsplată făţişă pentru aceasta. În sine, a-ţi plăti datoriile, inclusiv cele morale, este o răsplată, pentru că astfel eşti în armonie cu mediul tău, cu cei de care depinzi şi care depind de tine, iar armonia este cea mai bună dintre modalităţile de a trăi. În armonie, eşti alături de divinitate şi, într-adevăr, nu ai nevoie de salvare. Doar cei a căror armonie este tulburată au nevoie de salvare şi „cerurile” sunt de aceea bucuroase, pentru că iertarea readuce în cercul armoniei un suflet anterior pierdut.

Este adevărat că, uneori, este frustrant să vezi că este recompensat un fost păcătos. Este frustrant şi să vezi că orice ticălos pretinde dreptul la iertare, exhibându-şi făţarnic pioşenia sau dorinţa de a fi iertat, în ultima vreme chiar şi la televizor. Dar frustrarea nu trebuie transformată într-o tulburare a propriei armonii, care să facă necesară „salvarea” ta. Pocăinţa, ca regăsire a armoniei, în sensul Noului testament, este un act de voinţă liberă, care denotă dorinţa de îndreptare şi hotărârea de a nu repeta greşeala.

În definitiv, păcatul este de competenţa lui Dumnezeu. Legea este o creaţie a omului şi încălcarea legii este de competenţa omului. În orice caz, dreptatea este un concept uman, care nu se potriveşte divinului. Dumnezeu nu este drept, el este divin.

Insolvenţa : legea, regulile, realitatea/ Cuvânt înainte/ Gheorghe Piperea. – Bucureşti : Wolters Kluwer, 2008