Voi da raspunsuri in masura in care reusesc, dupa atata circoteca, sa-mi adun raspunsurile. Am citit cam tot, mi-am facut o impresie pe care n-am s-o spun, din motive de bun-simt.
Insa, se poate observa cu lejeritate traiectoria pe care o iau vorbele voastre. Da, iata ca nici nu mai e nevoie sa spun cine inseamna 'voi' si cine 'noi'; oamenii se cern de la sine, asa cum le-a fost sortit s-o faca in aceasta viata cu rost intru indumnezeire pentru a ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, prin munca permanenta si atenta cu sine, a.i. fiecare sa ramana unde-i este locul, acolo unde a ajuns cand si-a dat ultima suflare de viata biologica.
Traiectoria voastra e cam aceeasi, e repetitiva la modul obositor :
- folosirea majusculelor, a semnelor de punctuatie '!, ?' in exces;
- raspunsurile imediate, pripite, lipsite de spatiul necesar asimilarii informatiilor care au fost oferite, eventual de urmarirea demersului logic din fraze si dialogarea pe/la subiect;
- saritul la lupta verbala cu arsenalul ei: injurii, jigniri, trimiteri in superficial, distorsionarea intentionata a sensurilor cuvintelor, distragerea atentiei de pe esenta fiecarei postari;
- recurgerea la sentimentalisme vis a vis ba de nobletea sentimentului iubirii dintre 2 barbati/femei, ba de aclamarea clementei dumnezeiesti, ba de statutul parental, slabiciuni dealtfel omenesti - sentimentalismele, pe care le vreti ca si cum acestea ar fi niste meniuri, iar noi chelnerii care nu se urnesc, domnule!, sa vi le serveasca mai repede in foamea voastra vesnic hidoasa, sentimentalisme pe care le invocati pentru a ni le pretinde ca ridicate la rang de virtuti in scopul declararii, de fapt, a ce? A tolerantei.
Eu nu ma declar toleranta vis a vis de acest pacat. Dar pacate avem toti, absolut toti, fara exceptie (de aceea suntem azi in viata, pt ca avem ce face cu ea - un rost, un scop, un plan al lui Dumnezeu), insa e suficient sa va reamintesc, si in egala masura sa-MI reamintesc ca pacatul poate fi iertat daca vrem. Cand nu vrei asta, iti asumi singur, chiar daca stii chiar daca nu, pleiada de pacate aditionale care vin la pachet cu marele contract al pacatului initial, si care te impresoara de peste tot, atata timp cat pacatul e in tine, izvoraste din launtrul tau.
Eu stiu ca omul e izvor de iubire. Da, dar iubirea ce este? Nu mai incercati sa definiti iubirea cu vorbele mintii omenesti, ci cu sufletul nelinistit sa afle in orice o forma de iubire. Acolo, in acel orice care ne iese in cale si pe care-l lasam sa ne modeleze frumos existenta, lasand si acelui 'orice' un dar de iubire, la randul nostru, acolo este iubirea. Nu incercati sa definiti iubirea din carti, nici macar in Biblie n-o veti gasi daca aveti sufletul cantonat in idei generate doar de gandire. Cine vrea sa afle iubirea, se roaga mult pt asta, si chiar daca nu se declara un adept al invataturii crestine, tot se roaga in sufletul lui prin aceea ca-si doreste asta. Daca totusi nu gasim iubirea, nu este pt ca cei din jurul nostru ne impiedica, ci pt ca n-am ajuns singuri la nivelul la care s-o putem intelege. Pt ca, atunci cand gasesti ceva cum e iubirea, acest sentiment lasat de Dumnezeu oamenilor ca resursa a toate, trebuie sa stii ce sa faci cu ea. Iubirea trebuie sa fie lucratoare in om, nu sa ramana o simpla conceptie, o imagine, o idee. Drumul pana la iubire e extrem de scurt, dar extrem de greu. Numai singuri putem alege daca inaintam sau ne opintim intr-un colt de drum pe care l-am gasit confortabil. Cat traieste, omul invata, inclusiv a iubi.
Amelia, cand te vad cu cat patos scrii, pe de-o parte te admir si te felicit pt minunatul gand de a-l sfatui pe Ovi sa nu se indeparteze de Dumnezeu. Dumnezeu cu siguranta nu asta ar vrea, asa cum dealtfel nimeni de aici nu asta vrea. Nu doar credeam ca s-a inteles, dar eram sigura ca s-au citit toate explicatiile de acest gen date aici. Insa, fara a te condamna, imi permit sa-ti spun ca dumnezeul pe care tu il invoci este un dumnezeu de care, din iubire pentru Dumnezeu, mi-e greu sa-ti scriu. Dar dumnezeul tau pare mai degraba a face parte dintr-o colectie de mai multi dumnezei, unul al preotesei, daca vrei, care a oficiat cununia celor 2 homosexuali protagonisti ai emisiunii, unul al tau, si cine mai stie cati or mai fi. Cer iertare sfinteniei lasate a fi urmata pe aceasta lume, insa Dumnezeu e UNIC, El este! Nu este ceva cuantificabil, nici macar in iubire, pt ca uneori ne da cu capul de pragul de sus tocmai pt a ne arata pamantul si a ne pleca capul intru smerenie. Deci Dumnezeu este. Atat.
Nu ma contrazice, te rog, pana nu afli pe ce se bazeaza impresia mea. Ai afirmat ca nu exista sfinti sau moaste. Exista. Fiecarui om care a pacatuit, pt purtarea sa smerita si lucratoare in lume, Dumnezeu i-a asezat in suflet icoana sfinteniei. Uite un exemplu minunat: Sfantul Ciprian! Sf. Ciprian, inainte de-a ajunge la revelatia divina, era vrajitor. Mai mult, era atat de puternic in ce facea, incat ajunsese sa conduca legiuni intregi de draci. Dracii ii ascultau porunca precum niste caini care fac sluj. Cand insa, a ajuns sa inteleaga ce inseamna cu adevarat Dumnezeu, Ciprian s-a smerit si a facut in asa fel incat, prin canon si pocainta, sa-si rascumpere pacatele. Dumnezeu, in marea Lui Bunatate, l-a ajutat sa se schimbe. Deci iata, se poate.
Daca citesti 'Vietile Sfintilor' vei gasi marturii pe care, oricat de indaratnic ai fi, nu ai cum sa le contesti.
Apoi, vremurile pe care le traim au depasit cu mult din veninul altor vremuri, si au fost canonizati sfinti contemporani, deci sunt multi oameni, oameni, Amelia, dintre noi, care au devenit sfinti. Le spunem asa, pt ca au trait intr-o curatenie desavarsita din momentul in care au inteles ce inseamna pacatul universal, si abia asta le-a fost cheia catre iubirea universala. Iar aceasta curatenie le-a blocat procesul de descompunere al materiei din care e facut trupul omenesc. Pt ca, nu-i asa, cand esti curat pe maini, nici musca nu se mai asaza. Asa si cu sufletul, daca extindem. Dar e nevoie sa faci acest exercitiu al extinderii, macar prin a crede ca au fost altii cu care chiar asa au stat lucrurile.
Uite inca o intamplare care ma face sa-ti vorbesc, de fapt sa-ti marturisesc, despre realitatea sfintilor si-a moastelor: fetita mea poarta numele unui sfant. La un moment dat, am aflat de existenta moastelor acelui sfant intr-o anumita biserica. Ne-am dus acolo, i-am spus doar ca 'aici' (aratandu-i locul) sunt moastele sfantului. Copil de clasa I-a fiind, fetita mea numai acolo a stat pana s-a incheiat slujba, nemiscata (si e un copil foarte asertiv, te asigur), ca si cum era patrunsa. Cand s-a terminat, am schimbat cateva vorbe cu niste Parinti de acolo, pret de 10 minute cred, si am vrut sa plecam. Fetita mea m-a rugat s-o mai las macar putin sa stea acolo, pt ca: "mami, ma simt bine". M-a coplesit de emotie intamplarea si am mai stat cateva minute, iar fetita mea i-a promis sfantului ca nu se vor desparti, chiar daca ea pleaca acum acasa. Un copil care habar n-are ce sunt moastele, pt ca pana atunci nu i-am spus, n-a avut nevoie de explicatii decat dupa, pt ca dorea sa-si trezorizeze experienta intr-un sertar al iubirii sfinte si de cele sfinte. In Sfintii Parinti, in Sfinti, asadar, VIAZA Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi definit, El doar poate via.
Cand spui ca ar trebui chemat Animal Planet sa vada ca dinozaurii n-au disparut, ca suntem niste fosile, sunt tentata sa-ti spun ca din maimuta se trag doar oamenii care cred asta, dintr-un imbold de ironizare. Dar n-as face altceva decat sa-ti intru in joc si sa-mi atrag pacate suplimentare dand invatatura sfanta pe niste cuvinte rautacioase. Orice minut de pace cu tine este pretios si n-ar trebui tulburat nici macar de afirmatii rautacioase, pt ca sunt energofage, iar energia vine din seva creatiei omului, care este Duhul Sfant.
Ovi, eu am aflat f tarziu taina Sfintei Scripturi. Si cand zic taina, inteleg prin asta intelegerea insumata si asumata a Cuvantului. Nu am aflat-o singura, caci mi-ar fi trebuit poate zeci de ani de studiu si tot atata smerenie si vigilenta, virtuti demne de un om puternic induhovnicit, am aflat-o prin minunata marturie data de Pr. James Bernstein. Uite un link pe care te rog sa-l citesti in liniste, oferindu-ti ragaz. E mult de citit, dar e scris tare frumos, cald si aerisit. Daca ai rabdare si determinare, vei fi foarte castigat dupa acest text:
http://cuvantdinrasarit.wordpress.com/2013/08/20/ce-a-fost-mai-intai-biserica-sau-noul-testament/
In privinta acelui interlocutor anonim care-mi spunea ca poate, la o cafea, am putea sta de vorba, sigur. Daca intr-adevar esti unul dintre amicii mei, inseamna ca nu degeaba e intalnirea noastra in aceasta viata si nu degeaba putem fructifica aceasta relatie de amicitie. Insa trebuie sa-ti spun ca in comentariul tau ai folosit doi termeni antagonici: dusman si prieten. Nu intotdeauna insa, nici dusmanul nu este atat de dusman mie, cat poate e potrivnic siesi, asa cum prietenul e doar o definitie a dovezilor de prietenie. Eu n-am spus ca toti homosexualii ma urasc, am zis ca stiu ca nu ma iubesc (e altceva). Insa a-mi fi prieten si totusi a nu-mi fi spus anumite lucruri, dincolo de faptul ca a fost alegerea ta pe care o respect, arata ca n-ai avut niciodata suficienta incredere in mine. Eu, cand am pornit petitia, am avut incredere in mine. Si am si acum, chiar daca sunt un simplu, mic si neinsemnat om intr-o multime atat de colorata si zgomotoasa de oameni (e zgomotul si culoarea vietii). In multimea asta, ne-am intersectat. O fi cu un rost. Dar un aspect al zilelor noastre e acela ca, din pacate, timpul trece atat de repede, ca o aripa pe care abia ai apucat s-o misti si gata, ai ajuns la sfarsit de zi. In comprimarea asta temporala imi este greu si cu mama sa ma intalnesc la ceas de sporovaieli, imi lipseste mult prea mult timpul pe care sa-l petrec cu cei foarte apropiati, dar stim cu totii ca, nutrind acelasi suflu, nu ne vom rataci niciodata. Iar intalnirile care se intampla chiar si peste ani, ne regasesc neschimbati in esenta, poate doar cu cateva riduri in plus, si continuam din punctul de unde am ramas, fara a fi nevoie sa reluam ceva. Cu tine insa, ar trebui sa reluam putin. Iar timpul e scurt. Nu zic ca n-am timp, nu. Zic doar ca, daca intr-adevar suntem prieteni, fiecare din noi trebuie sa faca un efort personal pt a recupera ceva din ce am pierdut candva amandoi: increderea reciproca. Indiferent cum/daca am recupera, eu mai mult decat un tratament calduros nu-ti pot oferi, insa n-am sa te mint spunandu-ti ca e bine ce faci. Daca vii spre un prieten spunandu-i ceva, o faci ca el sa te poata ajuta cu opinia lui, cu putinta lui de a te scoate din ceata supararii in mod definitiv, nu de moment. Asta inseamna prietenie, este ceva ce doi oameni cultiva impreuna in mod permanent, e ca un perpetuum-mobilae pe care numai minciuna si/sau rautatea il poate opri.
Si, daca esti intr-adevar cine banuiesc, raspunsul la intrebarea ta daca de vina or fi parintii tai, atunci da. Stii ca asa este. Dar daca gresesc si nu esti acea persoana, mea culpa. Insa mediul isi aduce aportul in proportie covarsitoare, pt ca prima natura e cea cu care te nasti, iar a doua natura e obisnuinta (naturalizata prin educatie/mediu).
