Sa facem o lege pentru Max, cainele erou

Grigore Alexandrescu - Cainele soldatului Ranit la razboaie, soldatul cazuse, Si-n putine zile chinuit muri, Departe de-o muma care îl crescuse, Si care-l iubi! Sarman, fara rude, pe tarmuri straine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor; Nu era fiinta care sa suspine Pentr-un trecator! Singurul tovaras de nenorocire, Singura-i avere, un câine iubit, Sedea lânga dânsul si-n mare mâhnire Parea adâncit. Acum tot e gata pentru îngropare, Acum ridic trupul pe mâini de soldati, Cinste hotarâta acelora care Mor pentru-mparati. În fruntea paradei câinele porneste, Din ochii lui pica lacrimi pe pamânt, Ca un iubit frate el îl însoteste Pâna la mormânt. Aci se opreste, aci se aseaza, Nimic nu îl face a se departa: Asteapta sa-l strige, crede c-o sa-l vaza Când s-o destepta! Câteodata cearca piatra s-o ridice, Câteodata latra dupa-un calator, Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice, Sa-mi dai ajutor. Apoi când strainul de mila voieste A-l trage deoparte si hrana a-i da, El îsi pleaca capul, în pamânt priveste, Si nimic nu va! De doua ori noaptea cu umbrele sale Emisferul nostru l-a învaluit, Si sarmanul câine din locul de jale A fost nelipsit! Dar în dimineata acea viitoare, Pe când se desteapta omul muncitor, Zacea lânga groapa, mort de întristare, Câinele Azor! PE EL IL CHEAMA MAX....